mardi 8 octobre 2019

Apariție la București


În aprilie 2019 a apărut la București, la editura Corint, cartea  Mihai Caraman. Un Spion Român în Războiul Rece” de Florian Banu



Cartea asta este o noua tentativă de a reabilita regimul comunist al lui Ceaușescu și Securitatea sa.

La aceste tentative, care au devenit de acum clasice, se adaugă, de data asta, și o tentativă mai subtilă, acea de a reconsidera relațiile cu Rusia, (prin evocarea U.R.S.S.).  Până azi subiectul ăsta era tabu în România.
Mihai Caraman (născut în 1928), este un general comunist român de la Securitate care, în perioada 1958-1969, era intr’un post diplomatic la Paris ; oficial consilier comercial al ambasadei R.S.R., dar de fapt, a creat, organizat și condus o rețea de spionaj contra Pactului Nord Atlantic (NATO). Această rețea a fost numită « rețeaua Caraman » și  ea informa cu precădere KGB ul sovietic.  
 Caraman a devenit celebru reușind să corupă mai multi funcționari de la NATO al cărui sediu era atunci la Paris. Acești funcționari i-au procurat numeroase documente secrete despre NATO pe care le-a livrat Uniunii Sovietice.
Excepționala longevitate a activității lui Caraman – 11 ani ! - i-a permis să frecventeze tot ce era mai important la Paris, diplomați, jurnaliști, funcționari, cu mare ușurință, căci la acea epocă, regimul Ceaușescu apărea ca cel mai « progresist » din blocul de est.
Mihai Caraman, francofil și șarmeur, amator de artă, a putut cu ușurință să-și seducă « victimele » insistând pe independența României față de Moscova și profitând din plin de pozițiile anti-americane ale lui de Gaulle. La toate astea, a mai adăugat și un pic de corupție, totuși.
În 1969, fiind demascat de D. S. T. (Direction de la Surveillance du Territoire), Caraman este în mod discret rechemat la București că să se evite o expulzare.

După căderea Cortinei de Fier, Mihai Caraman devine directorul  Serviciului de Informații Externe, (SIE), al României post-comuniste din 1990 în 1992. 
Această numire este unanim interpretată ca o indicație că România va rămâne fidelă intereselor sovietice și ostilă Occidentului.
Personajul Caraman pare la locul lui printre lideri prosovietici care au preluat puterea la sfârșitul lui 1989 ; Iliescu, Brucan, Militaru, Măgureanu, etc.
Secretarul general al NATO de atunci, Manfred Wörner, anunța că va refuza orice dialog cu România, care era atunci în negocieri de pre-adeziune la Pactul Nord Atlantic, atât timp cât Caraman, care a spionat NATO, va fi șeful SIE. 
Această informație, care a fost preluată de presă internațională a epocii, este contrazisă în carte și considerată « fake news ». 
În urma acestor știri președintele Ion Iliescu îl schimbă pe Caraman de la conducerea SIE cu generalul Ioan Talpeș la 22 aprile 1992. 
De menționat că între timp, Uniunea Sovietică s’a desfintat la 26 decembrie 1991 !
Mihai Caraman trece în rezervă cu toare onorurile și gradul de general-colonel.
În prefața cărții, scrisă de ziaristul Ion Cristoiu, ni se spune că Mihai Caraman este cel mai mare spion român din toate timpurile și trebue judecat numai după rezultate și nu după cei care au beneficiat de munca lui.
Faptul că el a spionat NATO cu câteva decenii înainte ca România să facă parte nu-l deranjează pe Cristoiu.

Cartea începe cu o lungă biografie a lui Caraman.
S’a născut în 1928 într’un sat de lângă Galați și a petrecut o parte din copilărie la Cahul, în Basarabia.
Are 12 ani în momentul ultimatului sovietic din 1940 și împreună cu familia este nevoit să se refugieze în Regatul Român.
În 1941 familia se întoarce în Basarabia, la Ismail, de unde sunt nevoiți să se refugieze din nou în 1944. 
Idea care ni se sugerează este că fiind de două ori refugiat, Caraman nu putea să aibă sentimente favorabile Uniunii Sovietice.
Totuși, el devine membru al partidului comunist din România în 1947, la 19 ani.  
Se știe că, de la crearea sa în 1921, partidul comunist român era complet aservit sovieticilor. 
 
La un an după intrarea în partidul comunist, Caraman intră la școală de ofițeri a Ministerului Afacerilor Interne.
După absolvire, este un timp ofițer de contra-informații la trupele de grăniceri. Autorul cărții ne spune că aici se ocupă cu diverse turnătorii între soldați și chiar cu analiza inscripțiilor « ostile » din closete. 
Banuesc că și-a făcut treaba cu mari succese căci în 1955 este transferat la București, la direcția de contra-informații militare.
De aici cariera lui devine strălucitoare, căci în 1958 este consilier economic la ambasada RSR din Paris. 
 
Aici autorul ne prezintă o lungă expunere a relațiilor franco-române și a situației din Franța anilor ’50. Venirea la putere a generalului de Gaulle și ostilitatea lui la pactul nord atlantic sunt prezentate corect, dar utilizând o limbă de lemn foarte dezagreabilă, demnă de ziarul  Scanteïa  din acei ani.
 De exemplu :
« Constituția autoritară și reacționară a cele de a 5 a republici … »
 Sau : « …deciziile guvernului de Gaulle corespund cu interesele capitalismului monopolist francez. »  
În perioada numiri lui Caraman la Paris, cel mai ușor pentru un diplomat – spion era să se ocupe de refugiații români de acolo.
Diaspora românească este descrisă de Caraman în carte cu un dispreț absolut :
« …. Dece să mă ocup de acești mizerabili ? Ei au o viată dificilă, se bârfesc unii pe alții. E suficient să le dai o masă și vor spune toate penibilele lor
 secrete. » (pag 171)

Era cine să se ocupe de diaspora la ambasada din Paris.
Misiunea lui Caraman era mai dificilă ; să spioneze NATO.
El începe coruperea unor funcționari de la sediul acestei organizații care din 1960 se găsea la Porte Dauphine la Paris. (După 1967 sediul se va muta la Bruxelles în urmă refuzului generalului de Gaulle de a mai găzdui sediul NATO).
Sunt funcționari inferiori dar care au acces la documente secrete. 
Caraman joacă pe coarda pacifista, echilibru între cele două blocuri care trebue menținut, independența României față de Moscova dar folosește și argumente materiale
În plus, sediul NATO nu este corect securizat ; nu există nici un control la ieșire,
accesul la cafeneaua NATO este liber, nu există un control mai serios al personalului. 
Toate astea sunt descrise în carte.

Fotocopiile obținute erau trimise la București cu valiza diplomatică unde ofițerii KGB veneau să le recepționeze. 
Prima livrare, care dezvăluia organizarea și strategia NATO a stupefiat pe sovietici ; importanța documentelor era atât de mare încât ei au crezut că e vorba de o intoxicare. După alte livrări Caraman i-a convins de auteticitatea documentelor. 
După cum spune însuși Caraman în carte, sovieticii i-au propus un contact direct la Paris pentru ca documentele să nu mai treacă pe la București. Caraman ar fi refuzat această propunere care ar fi scurt-circuitat servicile românești.

Lunga activitate a lui Caraman (1958 – 1969) a fost la un pas de a fi întreruptă în 1963, când contra spionajul francez (DST), având serioase bănueli, a cerut ministerului de externe (Quai d’Orsay) expulzarea lui.
Neexistând dovezi materiale, externele au refuzat din motive diplomatice ; păstrarea bunelor relații franco-române.  Diplomaților nu le place scandalul.
De Gaulle însuși se pare că a intervenit pentru ca presa să nu pomenească nimic care ar strica relațiile cu România și să împiedice vizită lui la Ceaușescu, din mai 1968, pe care o considera istorică. 
Cererea de expulzare a lui Caraman a fost reinoita de mai multe ori și a fost mereu refuzată. 
Este surprinzător că un diplomat, bănuit de spionaj de mai mulți ani, a făcut parte din anturajul generalului de Gaulle în timpul vizitei în România.
Caraman esta văzut în multe fotografii publicate în carte, în vecinătatea imediată a președintelui francez.
De altfel, după destrămarea rețelei Caraman în 1969, presa franceză a fost de o discreție remarcabilă ; era vorba de spionaj pentru « o țară din Est » sau în favoarea sovieticilor.  Practic, România nu a fost citată.
Curios, în cartea asta este cam invers ; nu se vorbește mai de loc de sovietici, principalii beneficiari ai muncii lui Caraman.
Această discreție, esta fără îndoială, voită căci Caraman e prezentat ca un spion român.
În realitate a fost un spion sovietic pe cheltuiala României.
 
Cartea îl prezintă pe Caraman ca purtător de două pălării ; prima era spionajul, a doua diplomația căci era consilier economic. 
El a strălucit și în rolul de diplomat participând la negocierile economice franco-române, la organizarea vizitei primului ministru Maurer la Paris în 1964 și a președintelui de Gaulle în România în 1968. 
 
După destrămarea rețelei Caraman, în 1970, fiind deconspirat, Caraman a fost numit în diferite slujbe secundare. 
Deziluzia lui Caraman, coborât de pe cai mari, e o ocazie de ne prezența partea meschină a Securității ; dușmăniile între tot felul de personaje, chiar ura între unii conducători, bârfele jalnice, acțiuni penibile mergând până la falsificarea unor note de plată. (pag 427 – 451)
Este deja foarte dificilă prezentarea Securității intr’un mod positiv, dar la lectura acestor pagini ea devine chiar de disprețuit.

Cartea are și o postfața semnată de generalul de brigadă Gheorghe Dragomir, fost elev al lui Caraman la școala de securitate de la Grădistea și fostul lui adjunct la conducerea SIE.
Dragomir scrie că documentele furate de la NATO și livrate URSS, au contribuit la menținerea unui echilibru strategic și deci, la menținerea păcii.
Aceste argumente răsuflate au fost utilizate de toți spionii sovietici în Occident ; de exemplu grupul Kim Philby.    
Nu sunt sigur că autorul postfeței ar zice același lucru despre spionii occidentali în Uniunea Sovietică ca Farewell sau Penkovski și mai recent în Rusia ca Litvinenko sau Skripal.

În ciuda faptului că toate rezultatele obținute de Caraman au arătat în mod clar că planurile NATO erau exclusiv defensive, Dragomir scrie : « Responsabilli civili și militari din cadrul NATO, cunoscuți cu poziții belicoase, ar fi putut să declanșeze în orice moment un conflict militar pe teritoriul Europei »
Grație lui Caraman, nu au facut-o !

În afară de asta, Caraman « a fost motivat de puternice sentimente patriotice, de iubirea de glia străbună, de istoria, tradițiile și cultura poporului român, fiind animat de dorința de a contribui prin munca sa la apărarea și promovarea intereselor naționale în plan extern »  (pag 593 !) Langajul unei alte epoci !

Această carte a fost susținută de la lansare de Fundația Titulescu, după numele ministrului de externe care a stabilit primele relații diplomatice cu Uniunea Sovietică în 1936.
Membrii acestei fundații și cei care au participat la lansarea cărții, cred că adeziunea României la Uniunea Europeană este un eșec, că trebue să se reconsidere relațiile cu Rusia.
Subiectul acesta este foarte sensibil și nepopular printre români așa că nu-l spun direct ci îl insinuează subtil.
Din acest grup fac parte între alții Adrian Năstase, Petre Roman, foști prim miniștrii, Adrian Severin, fost ministru, Dan Berindei, Răzvan Theodorescu, academicieni, Ion Cristoiu, ziarist. 
Ei nu-l consideră pe Caraman spion sovietic ci un patriot român care și-a făcut datoria.

Acum câțiva ani, un alt grup de admiratori ai regimului comunist și ai Securității a lansat și susținut cărțile lui Larry Watts : « Ferește-mă Doamne de Prieteni » și  « Cei dintâi vor fi cei din urmă », editură RAO.
E vorba de foștii generali Ioan Talpeș (succesorul lui Caraman la conducerea SIE) și Iulian Vlad (șeful Securității din 1987 până la dizolvarea ei în 1990), de Vasile Dâncu, fost ministru, de Mihai Retegan și Cristian Troncotă, istorici și alții.
Aceștia admiră independența lui Ceaușescu față de Moscova și îl consideră pe Caraman un spion sovietic.
Cele două grupuri sunt de acord cu esențialul : rolul pozitiv al Securității, patriotismul ei, contribuția ei la independența României.
Diferența între cele două grupuri este atitudinea față de Uniunea Sovietică și azi, Rusia.
Cele două grupuri au o ură comună fată de fostul general Pacepa, care a dezertat în Statele Unite În 1978.
În mod curios, primul grup, cel al admiratorilor lui Caraman, susține că dezertaea lui Pacepa se datorează faptului că el era spion american în timp ce al doilea grup susține că el era spion sovietic.
Ce este mai dezonorant ?

Apariția acestei cărți, care prea mărește un spion sovietic, coencide cu acțiunile de amploare ale președintelui rus, Vladimir Puțin, împotriva Occidentului prin așa-numitul război hibrid – ce include campanii de propagandă, atacuri ciberbetice, dezinformare și confruntare militară directă este semnificativă și face parte dintr’o campanie de destabilizare a Europei. 

                                                                                                     M. B.