În aprilie 2019 a apărut la București, la editura Corint, cartea “Mihai Caraman. Un Spion Român în
Războiul Rece” de Florian Banu
Cartea asta este o noua tentativă de a reabilita regimul comunist
al lui Ceaușescu și Securitatea sa.
La aceste tentative, care au devenit
de acum clasice, se adaugă, de data asta, și o tentativă mai subtilă, acea de a
reconsidera relațiile cu Rusia, (prin evocarea U.R.S.S.). Până azi subiectul ăsta era tabu în România.
Mihai Caraman (născut în 1928), este
un general comunist român de la Securitate care, în perioada 1958-1969, era
intr’un post diplomatic la Paris ; oficial consilier comercial al ambasadei
R.S.R., dar de fapt, a creat, organizat și condus o rețea de spionaj contra Pactului
Nord Atlantic (NATO). Această rețea a fost numită « rețeaua Caraman » și ea informa cu precădere KGB ul sovietic.
Caraman a devenit celebru reușind să corupă
mai multi funcționari de la NATO al cărui sediu era atunci la Paris. Acești
funcționari i-au procurat numeroase documente secrete despre NATO pe care le-a
livrat Uniunii Sovietice.
Excepționala longevitate a
activității lui Caraman – 11 ani ! - i-a permis să frecventeze tot ce era mai
important la Paris, diplomați, jurnaliști, funcționari, cu mare ușurință, căci
la acea epocă, regimul Ceaușescu apărea ca cel mai « progresist » din
blocul de est.
Mihai Caraman, francofil și șarmeur,
amator de artă, a putut cu ușurință să-și seducă « victimele » insistând pe
independența României față de Moscova și profitând din plin de pozițiile
anti-americane ale lui de Gaulle. La toate astea, a mai adăugat și un pic de
corupție, totuși.
În 1969, fiind demascat de D. S. T. (Direction de la Surveillance du
Territoire), Caraman este în mod discret rechemat la București că să se evite o
expulzare.
După căderea Cortinei de Fier, Mihai Caraman devine directorul Serviciului de Informații Externe, (SIE), al
României post-comuniste din 1990 în 1992.
Această numire este unanim interpretată ca o indicație că România va rămâne
fidelă intereselor sovietice și ostilă Occidentului.
Personajul Caraman pare la locul lui printre lideri prosovietici care au
preluat puterea la sfârșitul lui 1989 ; Iliescu, Brucan, Militaru, Măgureanu,
etc.
Secretarul general al NATO de atunci, Manfred Wörner, anunța că va refuza
orice dialog cu România, care era atunci în negocieri de pre-adeziune la Pactul
Nord Atlantic, atât timp cât Caraman, care a spionat NATO, va fi șeful
SIE.
Această informație, care a fost preluată de presă internațională a epocii,
este contrazisă în carte și considerată « fake news ».
În urma acestor
știri președintele Ion Iliescu îl schimbă pe Caraman de la conducerea SIE cu
generalul Ioan Talpeș la 22 aprile 1992.
De menționat că între timp, Uniunea Sovietică s’a desfintat la 26 decembrie 1991 !
Mihai Caraman
trece în rezervă cu toare onorurile și gradul de general-colonel.
În prefața
cărții, scrisă de ziaristul Ion Cristoiu, ni se spune că Mihai Caraman este cel
mai mare spion român din toate timpurile și trebue judecat numai după rezultate
și nu după cei care au beneficiat de munca lui.
Faptul că el a
spionat NATO cu câteva decenii înainte ca România să facă parte nu-l deranjează
pe Cristoiu.
Cartea începe cu
o lungă biografie a lui Caraman.
S’a născut în
1928 într’un sat de lângă Galați și a petrecut o parte din copilărie la Cahul,
în Basarabia.
Are 12 ani în
momentul ultimatului sovietic din 1940 și împreună cu familia este nevoit să se
refugieze în Regatul Român.
În 1941 familia
se întoarce în Basarabia, la Ismail, de unde sunt nevoiți să se refugieze din
nou în 1944.
Idea care ni se
sugerează este că fiind de două ori refugiat, Caraman nu putea să aibă
sentimente favorabile Uniunii Sovietice.
Totuși, el devine
membru al partidului comunist din România în 1947, la 19 ani.
Se știe că, de la
crearea sa în 1921, partidul comunist român era complet aservit
sovieticilor.
La un an după intrarea
în partidul comunist, Caraman intră la școală de ofițeri a Ministerului
Afacerilor Interne.
După absolvire,
este un timp ofițer de contra-informații la trupele de grăniceri. Autorul
cărții ne spune că aici se ocupă cu diverse turnătorii între soldați și chiar
cu analiza inscripțiilor « ostile » din closete.
Banuesc că și-a
făcut treaba cu mari succese căci în 1955 este transferat la București, la
direcția de contra-informații militare.
De aici cariera
lui devine strălucitoare, căci în 1958 este consilier economic la ambasada RSR
din Paris.
Aici autorul ne
prezintă o lungă expunere a relațiilor franco-române și a situației din Franța
anilor ’50. Venirea la putere a generalului de Gaulle și ostilitatea lui la
pactul nord atlantic sunt prezentate corect, dar utilizând o limbă de lemn foarte
dezagreabilă, demnă de ziarul
Scanteïa din acei ani.
De exemplu :
« Constituția
autoritară și reacționară a cele de a 5 a republici … »
Sau : « …deciziile guvernului de Gaulle
corespund cu interesele capitalismului monopolist francez. »
În perioada
numiri lui Caraman la Paris, cel mai ușor pentru un diplomat – spion era să se
ocupe de refugiații români de acolo.
Diaspora
românească este descrisă de Caraman în carte cu un dispreț absolut :
« …. Dece să mă
ocup de acești mizerabili ? Ei au o viată dificilă, se bârfesc unii pe alții. E
suficient să le dai o masă și vor spune toate penibilele lor
secrete. » (pag 171)
Era cine să se
ocupe de diaspora la ambasada din Paris.
Misiunea lui
Caraman era mai dificilă ; să spioneze NATO.
El începe
coruperea unor funcționari de la sediul acestei organizații care din 1960 se
găsea la Porte Dauphine la Paris. (După 1967 sediul se va muta la Bruxelles în
urmă refuzului generalului de Gaulle de a mai găzdui sediul NATO).
Sunt funcționari
inferiori dar care au acces la documente secrete.
Caraman joacă pe
coarda pacifista, echilibru între cele două blocuri care trebue menținut, independența
României față de Moscova dar folosește și argumente materiale
În plus, sediul
NATO nu este corect securizat ; nu există nici un control la ieșire,
accesul la
cafeneaua NATO este liber, nu există un control mai serios al personalului.
Toate astea sunt
descrise în carte.
Fotocopiile
obținute erau trimise la București cu valiza diplomatică unde ofițerii KGB
veneau să le recepționeze.
Prima livrare,
care dezvăluia organizarea și strategia NATO a stupefiat pe sovietici ;
importanța documentelor era atât de mare încât ei au crezut că e vorba de o
intoxicare. După alte livrări Caraman i-a convins de auteticitatea
documentelor.
După cum spune
însuși Caraman în carte, sovieticii i-au propus un contact direct la Paris
pentru ca documentele să nu mai treacă pe la București. Caraman ar fi refuzat
această propunere care ar fi scurt-circuitat servicile românești.
Lunga activitate
a lui Caraman (1958 – 1969) a fost la un pas de a fi întreruptă în 1963, când
contra spionajul francez (DST), având serioase bănueli, a cerut ministerului de
externe (Quai d’Orsay) expulzarea lui.
Neexistând dovezi
materiale, externele au refuzat din motive diplomatice ; păstrarea bunelor
relații franco-române. Diplomaților nu
le place scandalul.
De Gaulle însuși
se pare că a intervenit pentru ca presa să nu pomenească nimic care ar strica
relațiile cu România și să împiedice vizită lui la Ceaușescu, din mai 1968, pe
care o considera istorică.
Cererea de
expulzare a lui Caraman a fost reinoita de mai multe ori și a fost mereu
refuzată.
Este surprinzător
că un diplomat, bănuit de spionaj de mai mulți ani, a făcut parte din anturajul
generalului de Gaulle în timpul vizitei în România.
Caraman esta
văzut în multe fotografii publicate în carte, în vecinătatea imediată a
președintelui francez.
De altfel, după
destrămarea rețelei Caraman în 1969, presa franceză a fost de o discreție
remarcabilă ; era vorba de spionaj pentru « o țară din Est » sau în favoarea
sovieticilor. Practic, România nu a fost
citată.
Curios, în cartea
asta este cam invers ; nu se vorbește mai de loc de sovietici, principalii
beneficiari ai muncii lui Caraman.
Această
discreție, esta fără îndoială, voită căci Caraman e prezentat ca un spion
român.
În realitate a
fost un spion sovietic pe cheltuiala României.
Cartea îl prezintă
pe Caraman ca purtător de două pălării ; prima era spionajul, a doua diplomația
căci era consilier economic.
El a strălucit și
în rolul de diplomat participând la negocierile economice franco-române, la organizarea
vizitei primului ministru Maurer la Paris în 1964 și a președintelui de Gaulle
în România în 1968.
După destrămarea
rețelei Caraman, în 1970, fiind deconspirat, Caraman a fost numit în diferite
slujbe secundare.
Deziluzia lui
Caraman, coborât de pe cai mari, e o ocazie de ne prezența partea meschină a
Securității ; dușmăniile între tot felul de personaje, chiar ura între unii
conducători, bârfele jalnice, acțiuni penibile mergând până la falsificarea
unor note de plată. (pag 427 – 451)
Este deja foarte
dificilă prezentarea Securității intr’un mod positiv, dar la lectura acestor
pagini ea devine chiar de disprețuit.
Cartea are și o
postfața semnată de generalul de brigadă Gheorghe Dragomir, fost elev al lui
Caraman la școala de securitate de la Grădistea și fostul lui adjunct la conducerea
SIE.
Dragomir scrie că
documentele furate de la NATO și livrate URSS, au contribuit la menținerea unui
echilibru strategic și deci, la menținerea păcii.
Aceste argumente
răsuflate au fost utilizate de toți spionii sovietici în Occident ; de exemplu
grupul Kim Philby.
Nu sunt sigur că autorul
postfeței ar zice același lucru despre spionii occidentali în Uniunea Sovietică
ca Farewell sau Penkovski și mai recent în Rusia ca Litvinenko sau Skripal.
În ciuda faptului
că toate rezultatele obținute de Caraman au arătat în mod clar că planurile
NATO erau exclusiv defensive, Dragomir scrie : « Responsabilli civili și
militari din cadrul NATO, cunoscuți cu poziții belicoase, ar fi putut să
declanșeze în orice moment un conflict militar pe teritoriul Europei »
Grație lui
Caraman, nu au facut-o !
În afară de asta,
Caraman « a fost motivat de puternice sentimente patriotice, de iubirea de
glia străbună, de istoria, tradițiile și cultura poporului român, fiind animat
de dorința de a contribui prin munca sa la apărarea și promovarea intereselor
naționale în plan extern » (pag 593 !)
Langajul unei alte epoci !
Această carte a
fost susținută de la lansare de Fundația Titulescu, după numele ministrului de
externe care a stabilit primele relații diplomatice cu Uniunea Sovietică în
1936.
Membrii acestei
fundații și cei care au participat la lansarea cărții, cred că adeziunea
României la Uniunea Europeană este un eșec, că trebue să se reconsidere relațiile
cu Rusia.
Subiectul acesta
este foarte sensibil și nepopular printre români așa că nu-l spun direct ci îl
insinuează subtil.
Din acest grup
fac parte între alții Adrian Năstase, Petre Roman, foști prim miniștrii, Adrian
Severin, fost ministru, Dan Berindei, Răzvan Theodorescu, academicieni, Ion
Cristoiu, ziarist.
Ei nu-l consideră
pe Caraman spion sovietic ci un patriot român care și-a făcut datoria.
Acum câțiva ani,
un alt grup de admiratori ai regimului comunist și ai Securității a lansat și
susținut cărțile lui Larry Watts : « Ferește-mă Doamne de Prieteni » și « Cei dintâi vor fi cei din urmă », editură
RAO.
E vorba de foștii
generali Ioan Talpeș (succesorul lui Caraman la conducerea SIE) și Iulian Vlad
(șeful Securității din 1987 până la dizolvarea ei în 1990), de Vasile Dâncu,
fost ministru, de Mihai Retegan și Cristian Troncotă, istorici și alții.
Aceștia admiră independența
lui Ceaușescu față de Moscova și îl consideră pe Caraman un spion sovietic.
Cele două grupuri
sunt de acord cu esențialul : rolul pozitiv al Securității, patriotismul
ei, contribuția ei la independența României.
Diferența între
cele două grupuri este atitudinea față de Uniunea Sovietică și azi, Rusia.
Cele două grupuri
au o ură comună fată de fostul general Pacepa, care a dezertat în Statele Unite
În 1978.
În mod curios, primul
grup, cel al admiratorilor lui Caraman, susține că dezertaea lui Pacepa se
datorează faptului că el era spion american în timp ce al doilea grup susține
că el era spion sovietic.
Ce este mai
dezonorant ?
Apariția acestei cărți, care prea mărește un spion
sovietic, coencide cu acțiunile de amploare ale președintelui rus, Vladimir
Puțin, împotriva Occidentului prin așa-numitul război hibrid – ce include
campanii de propagandă, atacuri ciberbetice, dezinformare și confruntare
militară directă este semnificativă și face parte dintr’o campanie de
destabilizare a Europei.
M. B.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire