Apparition de mon livre

Une vie… Un dossier, le livre autobiographique de Mihai Babeanu, est disponible en librairie depuis le 15 juillet 2010.

Résumé : Dans la Roumanie communiste… Ou l’on s’en tenait à la ligne érigée par le parti, ou l’on était opposant, exclu, et paradoxalement fiché et suivi de près par la Securitate. Fils d’un homme jugé "ennemi du peuple", Mihai Babeanu a ainsi fait les frais de cet ostracisme, prenant toujours un peu plus conscience de la nature du régime dans lequel il est né. Devenu ingénieur, il décide, à l’instar de son père, de tenter l’exil à la première opportunité venue. Londres puis Rome accueilleront ainsi ce réfugié qui, s’il mesurera l’insoutenabilité de sa société natale, se confrontera aussi aux revers de l’expatriation…

Notre avis : Un homme face aux dossiers constitués sur lui par les services de surveillance roumains: il s’agit là du point d’ancrage de l’écriture de ce récit; un parti pris qui, tout en supposant un retour vers le pays d’origine, permet aussi l’évocation du passé surmonté, des heures parfois sombres, des douloureuses conditions de vie et d’accueil… Toutefois, évitant le dramatique pour mieux développer une vision ironique de la Securitate, ce témoignage parvient aussi à cette légèreté que seule permet une certaine quiétude.
Prix de l’ouvrage : 16 €

Pour commander:
Pour commander cet ouvrage chez Publibook :
Publibook.com
Délais : 4 à 6 jours, avec -5% de remise
Frais de port gratuits à partir de 20€ d’achat
ou France métropolitaine 4 € - Europe 7€

Par carte bancaire au téléphone : +33 (0)1 53 69 65 59
Par Fax : +33 (0)1 53 69 65 27
Par chèque à l’ordre des Editions Publibook, à envoyer à :
Editions Publibook / Service Commandes
14, rue des Volontaires – 75015 Paris – France

Les commandes chez Fnac.fr et Amazon.fr
nécessitent des délais plus longs.

Pour clarifier les idées sur le Chili

 Commentaire d’un article du Figaro, publié en décembre 2010

En 1970 Salvador Allende Gossens est élu président avec 36,69 %. (Élection avec trois candidats)

La droite divisée entre Jorje Alessandri (Parti National) et Radomiro Tomic (Démocratie Chrétienne) a obtenu presque 2/3 des suffrages.

La "révolution économique et sociale" est une véritable catastrophe, l'inflation atteint 508 %, les grèves se généralisent, le pays est au bord de la guerre civile. Allende organise des milices "ouvrières" et une sorte d'armée parallèle de type "brigade internationale" d'environ 8000 étrangers qui sèment la terreur dans tout le pays.  Dans ces milices « ouvrières », le fameux militant trotskyste et révolutionnaire professionnel Michalis Raptis dit Pablo, fut très actif.

En juin 1973, le général Pinochet s'oppose à une tentative de coup d'état fomentée par les USA.

Allende s’est mis à dos l’armée, l’église et les syndicats. Cela faisait beaucoup de monde !

Le 22 août Allende est destitué par le parlement qui demande à l'armée d'intervenir.

Le 11 septembre 1973 (eh oui, ça ne s'invente pas), l'action de l'armée commence par la prise de Valparaiso, s'étend à tout le Chili et finit par la prise du palais de la Monéda, où Allende se suicide  (se "suicide" ???).

La junte militaire qui vient de prendre le pouvoir est dirigée par l'amiral Mérino pour la marine, le général Leigh pour l'armée de l'air, le général Mendoza pour les carabiniers, et le général Pinochet pour l'armée de Terre, qui en 1974, sera nommé par ses pairs "chef suprême de la Nation". Les ex-milices et les révolutionnaires étrangers forment des maquis dans le nord qui seront anéantis au fil du temps par l'armée, notamment les paras.

La répression entraine près de 35 000 arrestations et 3100 morts et disparus.

Toutefois, les membres de cette junte ont la main moins lourde que leurs collègues argentins.

En 1980, le général Pinochet est élu président de la république avec 67% des voix, mais en 1988, il ne recueille que 45% des voix. Il organise alors la transition démocratique et laisse la place à son successeur civil, le démocrate chrétien Patricio Aylwin, en 1990.

Que cela plaise ou non, le général Pinochet à rétabli la démocratie, là où le "progressiste" Allende (le grand copain de Fidel Castro) l'avait confisquée.

Version roumaine de mon livre

Mareste imaginea	Mihai Băbeanu N-am fugit...am mers incet! http://www.paideia.ro/noutati/n-am-fugit-.am-mers-incet.html
	Pret (bucata): RON 17.00
	Un om în faţa dosarelor Securităţii este punctul de plecare al acestei cărţi. Asta permite un retur către ţara de origine şi constituie un pretext pentru evocarea unui trecut nu prea îndepărtat, dar uneori, uitat. Autorul preferă o viziune ironică evitând dramatismul şi încrâncenarea.   Mihai Băbeanu s-a născut în 1942, a părăsit România în 1973 stabilindu-se finalmente în Franţa. Actualmente pensionar, s-a aplecat asupra trecutului său, care ar putea interesa generaţia sa, dar şi pe cei mai tineri.

Confuzia

Confuzia

In aprilie 2010, îmi cade în mână un jurnal şi citesc ştirea asta:  "Cântăreţul american Bob Dylan va susţine un concert la Bucureşti la 2 iunie,pe stadionul Iolanda Balaş, anunţă organizatorii."

"Bob Dylan, pe numele său adevărat Robert Allen Zimmerman, s-a născut pe 24 mai 1941 la Duluth, Minnesota  este un cântăreţ, compozitor, muzician şi poet american ale cărui contribuţii în muzica americană sunt apreciabile …etc."

Ciudat, ma proectez cu 45 de ani în urmă. Mai există oare Bob Dylan? Se pare că da. Şi se duce la Bucureşti!

Îmi vine imediat în minte vocea nazală, acută şi puţin răguşită care cântă:

“How many years can a mountain exist
Before it's washed to the sea?
Yes, 'n' how many years can some people exist
Before they're allowed to be free?
…….
The answer, my friend, is blowin' in the wind,
The answer is blowin' in the wind.”

In traducere libera ar fi:

Cât timp poate exista un munte

Inainte sa fie spălat de mare ?

Da, si cât timp pot exista unii oameni

Inainte să li se permită a fi liberi ?

……..

Raspunsul, prietene, e în  suflarea vântului,

Raspunsul, e în  suflarea vântului.

Dece mi-a plăcut melodia asta auzită pentru prima oară în 1963?

Probabil pentru strofele:

Yes, 'n' how many years can some people exist
Before they're allowed to be free?

(Da, si cât timp pot exista unii oameni

Inainte să li se permită a fi liberi?)

care se potrivesc admirabil perioadei; sfârşitul “domniei” lui Gheorghiu Dej. Sunt zece ani dela moartea tătucului Stalin şi Ceauşescu încă nu apăruse în primul plan. Toate speranţele erau posibile.

Până atunci, muzică mea preferată a urmat drumul dela rockul sec, gen Bill Haley, prin cel mai melodios al lui Elvis până la Beatels şi Rolling Stones. Ne plăcea să dansăm, pe muzicile astea considerate decadente la şcoală, în presă, la radio. Nimeni nu se sinchisea de cuvinte.

Mai târziu, analizând textele, am constatat şi aici o evoluţie ; dela dorinţa lui Elvis de a avea «pantofi albaştrii din Suedia» sau a Beatlesilor, «vreau să te ţin de mână » sau «îmi place mobila norvegiană (Norwegian Wood)» la duritatea din genialul cântec al lui Rolling Stones care nu pot obţine satisfacţie deşi încearcă. Aluzia din cântec cu omul care «nu fumează aceleaşi ţigări ca mine» şi care se referă la consumul de droguri ne scăpa complet.

Îi admiram pe cântăreţii ăştia, occidentali, care reprezentau un fel de fruct interzis.

În anii 60 am continuat să urmărim muzica care era la modă în vest, Bob Dylan, Joan Baez, John Lennon, mai târziu Jimi Hendrix ş.a.m.d.

Acum în cuvinte apare un conţinut, departe de dulcegăriile pe care le cântă Adamo sau Paul Anka, un conţinut care ne scăpa. Continuam să ne bucurăm de partea melodică.

Cuvintele cântecelor pentru tineretul american, deveneau acum un support pentru mişcarea drepturilor civile iniţiată de Martin Luther King în Statele Unite şi de protest contra războiului din Vietnam.

Da, era perioada războiului din Vietnam (1959 - 1975); percepţia lui era complet diferită la tineretul occidental, în special american, fata de tineretul din ţările comuniste.

Noi care am auzit deseori în copilărie că «o să vină americanii!», sau «Nu ne lasă ei!» ne gândeam că poate au hotărât să vină prin ... Vietnam. E drept, nu era drumul cel mai direct, dar nepătrunse sunt căile Domnului.

Tinerii americani care riscau să fie mobilizaţi în orice moment, preferau să profite de «societatea de consum» la ei acasă, decât să umble prin junglele indochineze sub focul comuniştilor. Şi asta ca să lupte pentru o ţara de care nu ştiau mare lucru.

Ce a fost războiul din Vietnam?

După infrangera francezilor în încercarea de a recuceri Indochina, prin acordul dela Geneva din 1954, sau creat două state separate de paralela 17: Republica Democrată Vietnam, cu regim comunist susţinut de China, URSS şi celelalte state comuniste, în nord şi Republica Vietnam, regim naţionalist creat în 1955 şi susţinut de Statele Unite, în sud. Situaţie similară celei din Corea.

Războiul a început la instigarea conducătorilor comunişti din Nord sub pretextul unificării ţării sub jugul comunist şi a eliberării sudului de o agresiune străină, imperialistă. Şi aici, o situaţie similară celei din Corea câţiva ani mai înainte.

Deci, simplificând lucrurile, o ţară, Vietnamul de Sud este agresată de altă ţară, Vietnamul de Nord, şi cere pentru asta ajutor american.

Se întâmplă ceace aşteptau mulţi pe la noi: Statele Unite ale Americii luptă, în sfârşit, ca să salveze de comunism o ţară. Tineretului din ţările care au «gustat» din delicile atot biruitoarei învăţături, îi era greu să vadă aici o agresiune imperialistă.

Pe la noi circula o glumă în urma zvonurilor că se vor trimete «voluntari» români să lupte în Vietnam (de partea comuniştilor, bineînţeles): Bulă le spune prietenilor înainte să plece : «Uite adresa mea din California pentru cazul în care sunt dat dispărut!».

Putem uşor înţelege reticenţa tinerilor americani de a pleca la război. Mai puţin a tinerilor din Angla, Suedia, Germania Federală, Franţa, care nu riscau nimic şi protestau la intervenţia Americană, dar nu erau deranjaţi cu nimic de invazia comuniştilor din Nord asupra populaţiei din Sud. Şi pe un plan mai general, nu erau deranjaţi de faptul că jumătate din Europa era închisă în spatele unei cortine pe care Churchill a numit-o «de fier».

Pentru francezi, poate era şi amintirea ruşinoasei înfrângeri dela Dien Bien Phu la 7 mai 1954, care îi împiedica să admită o intervenţie americană acolo unde ei eşuaseră.

Cei care protestau erau «strămoşii» celor care mai târziu aveau să strige către cei care denunţau pericolul înarmării sovietice în Europa prin anii 70«Mai bine roşii decât morţi!», echivalentul lui «Noi muncim, nu gândim!». Sau celor din Franţa din 1968, care spuneau că e mai bine să te înşeli cu J.P. Sartre (care era de stânga) decât să ai dreptate cu R. Aron (care era de dreapta).

Toţi aceşti «iubitori de pace», (pax sovietica) au dat dovadă de o crasă indiferenţă, dacă nu chiar de ostilitate, la drama «boat poeple» vietnamezi care a urmat ocupării întregului Vietnam de către comunişti în 1975. Milioane de vietnamezi au luat riscul morţii că să scape din «paradisul» promis. Ei au «votat cu picioarele» după expresia lui Lenin, căci orice alt vot nu e posibil intr'un regim comunist.

Peste 400 000 dintre ei au pierit înecându-se sau find asasinaţi de grăniceri sau de piraţi; cam tot atâţi câţi s’au înghesuit la Woodstock în august 1969 ca sa celebreze între altele «puterea florilor» si contra cultura hippie, dar si să protesteze contra continuării războiului în Vietnam. Propăvăduiau să se facă dragoste şi nu război, dar asta în America. Nimeni nu s'a gândit să propună aşa ceva lui Ho Chi Minh

Dar, să revin la Bob Dylan ; el nu a citat nici odată explicit Vietnamul, însă în cântece ca “Masters of War” sau “The Times They Are A Changin’”, aluzile sunt clare.

Joan Baez în schimb, nu ezită să se ducă la Hanoi în plin război, oferind un nemaipomenit material de propagandă inamicilor ţării sale. În anii 70 a participat de mai multe ori la sărbătoarea ziarului comunist « L’Humanité» în Franţa.

John Lennon lupta si el pentru pace (Give Peace A Chance), lucru laudabil în sine. Cine nu a dansat în sunetele minunatului sau cântec “Imagine” ?

Imagine there's no countries,
It is'nt hard to do,
Nothing to kill or die for,
And No religion too,
Imagine all the people
living life in peace...

(Imaginaţi-va că nu mai există ţări,

Nu e greu de făcut,

Nimic pentru care să omori sau să mori,

Şi, de asemeni, nici religie

Imaginaţi-va toată lumea

Trăindu-şi viaţa în pace)

Superbă melodie, frumoase cuvinte, dar în contextul epocii, asta dădea apa la moară U.R.S.S care era gata să lupte pentru pace până când n'o să mai rămână nici o cărămidă peste alta. De altfel tot în cadrul luptei pentru pace a re-ocupat Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968 şi a ocupat Afganistanul în 1978.

Dacă-mi amintesc bine, tot pentru a lupta pentru pace, Khmeri Roşii ai lui Pol Pot şi-au ocupat ţara alungând regimul precedent, pro-american. Şi se ştie ce a urmat …

Festivalul dela Woodstock, în 1969, eveniment marcant al culturii hippie, a fost o adunare plină de idealism şi umanism naiv. Nimănui nu i-a trecut prin minte că atunci se mai putea face ceva pentru Vietnam, măcar pentru partea lui de sud.

Mai târziu, un alt grup, excepţional din punct de vedere muzical, şi care ne plăcea enorm, a fost Pink Floyd. Muzica lor, era genială, dar dacă analizăm cuvintele ...

Conţinutul cântecelor lor nu era legat de războiul din Vietnam dar era purtător al unui anarhism puternic subversiv. Dela ura faţă de bani (Money, is a crime!) în 1973, la albumul The Wall în 1979, toate tind la distrugerea societăţii care îi înconjoară, în viziunea lor, cu un zid, uitând că creatorii de ziduri cu adevărat serioase, se găseau în altă parte. La Berlin de exemplu.

În albumul The Wall, după care s'a făcut şi un film cu Bob Geldorf în rolul principal, autorii îşi manifestă ostilitatea faţă de educaţie în general, care ar fi numai un mijloc de control al gândirii.

Ce părere putea avea un tânăr dintr'o ţara comunistă europeană, după o lecţie de marxism-leninism şi înainte de a fi obligat să strige lozinci de slavă la adresa conducătorilor partidului unic (comunist)?

Cine, înafară de noi, bunicii mai stie de cântăreţii ăstia azi ? Tineretul preferă alti cântăreţi acum. Dar, cel mai bine e să ascultăm muzica fără să ne preocupăm de cuvinte ; în felul asta nu avem dezamăgiri !