Direcția Generală a
Securității Poporului [DGSP], numită de obicei
Securitate, a fost înfințată oficial la 30 august 1948 prin decretul no 221/30.
Ea s-a constituit în strâsă colaborare și sub conducerea ofițerilor sovietici din MVD (Ministerstvo
Vnoutrennikh Deli) și din
1954, când a fost creat, din KGB (Komitet
Gosudarstvennoi Besopasnosti).
Oficial, rolul ei era să apere
« cuceririle democrației și (...) să garanteze securitatea Republicii Populare Române contre dușmanilor din
interior și
din exterior ».
Obiectivul real era să aducă și să mențină la putere partidul comunist și să
neutralizeze, direct sau indirect, elitele Regatului Român.
Aceste
obiective au fost atinse timp de aproape o jumătate de secol.
De
fapt, Securitatea exista deja din 1945 când
communistii au început să infiltreze pe scară largă Ministerul de Interne. Ministru de interne
era comunistul Teohari Georgescu născut Burach Teskovich.
Au fost necesari circa 3 ani pentru a distruge complet Siguranța
Statului, seviciul regimului precedent.
Am găsit în dosarul de Securitate al tatălui meu un document datat din 1947,
(deci înainte de crearea DGSP), care provenea de la Siguranța Statului, puternic infiltrată de comuniști.
Primul post de șef al Securității a fost atribuit generalului
sovietic Gheorghe Pintilie (născut Timofeï Bodnarenko, cunoscut sub porecla Pantiușa),.
Cei doi adjuncți ai lui erau alti doi ofițeri
sovietici : Alexandru Nikolschi (născut Boris Grumberg) și Vladimir Mazuru (născut Vladimir Sergheievici Mazurov). Fără acordul
lor, nimeni nu putea obține un post important la Securitate.
De-a lungul anilor, Securitatea a fost fie integrată în
Ministerul de Interne, fie subordonată direct guvernului, comandantul ei având
rang de ministru.
În 1951 Securitatea devine Direcția Generală a
Securității Statului (D.G.S.S).
Organizarea
initială a variat în
cursul timpului dar a păstrat în principal structura de mai jos :
-
Direcția
I securitate internă :
cu sarcina de a elimina dizidenții în sânul partidului
comunist. Era un fel de Securitate în cadrul Securitatii. Ea asculta și telefoanele celorlalți ofițeri de Securitate pentru a asigura o obediență totală.
-
Direcția II
contra-spionaj și contra-sabotaj : însărcinată să ancheteze pe toți străinii
aflați în Romänia și sa împiedice
orice contact al lor cu românii. În anii ’80, oricine cunoștea
un străin sau vorbea cu un străin fie numai un cuvânt, trebuia să se semnalizeze la Securitate în 24
de ore. Această direcție avea și sarcina de a aresta orice român
care încerca să se refugieze
într-o ambasadă străina.
-
Direcția III penitenciară : însărcinată să administreze « Gulagul »
românesc. Pușcăriile din România erau cunoscute
pentru a oferi condiții de viață
deplorabile. Prizonierii erau bătuți
în mod regulat, nu aveau asistență
medicală și nici drept la corespondență.
-
Direcția IV a
trupelor de securitate și contra-informații
militare : avea în subordine o forța para
militară de câteva zeci de mii
de oameni cu artilerie si vehicule
blindate ușoare. Ele trebuiau să păzească clădirile radioului si televiziunii ca și sediile partidului unic. Pentru a
asigura fidelitatea totală a
acestor trupe de elita, erau de cinci ori mai multi comisari politici decât în
armată. Aceste trupe beneficiau
de un regim privilegiat și
aveau condiții de viață mult
superioare restului populației. Aceasta direcție se ocupa și cu dezinformarea : zvonuri,
calomnii, bârfe, bancuri politice.
-
Direcția V : compusă din gărzile înalților demnitari ai
regimului comunist.
-
Direcția VI : însărcinată cu
anchetele penale contra « dușmanilor
poporului ». Aveau dreptul de a aresta orice cetățean.
-
Direcția VII a operațiilor
tehnice: creată
cu ajutorul sovieticilor în 1954, ea supraveghea toate comunicațiile vocale,
telefonice sau electronice din sau către
România. Ei plasau microfoane în cladirile publice sau
private și interceptau mesagele
transmise prin orice mod.
-
Comisia Nationala de Vise si Pasapoarte (Direcția
VIII ) : însărcinată să controleze toate călătoriile și
emigrația către și din România. Călătoriile în occident erau imposibile
cu excepția membrilor superiori ai partidului. Dacă un român de rând făcea
o cerere de emigrare el era dat afară
din serviciu și nu putea să exercite altă muncă decât
manuală. Condițile s-au
ameliorat mai târziu și regimul
s-a apucat să « vândă » evrei, germani și chiar români în schimbul unor sume
în devize.
-
Direcția IX Administrativă și comtabilitate.
În 1978, în
cadrul Direcția a II-a, contra-spionaj și
contra-sabotaj s-a creat o unitate specială independentă ; UM
0110. Ea trebuia să supravegheze pe sovietici și celelalte țări comuniste.
A fost numită « unitate
de luptă anti- KGB ».
Primul comandant al acestei unități
a fost generalul Ion Stanescu (născut Szilàgy Ianos) care era și comandantul Securității atunci.
La începuturile Securității, cadrele recrutate aveau o origine socială « sănătoasă » și un nivel cultural slab sau foarte slab.
Era Securitatea lui
Gheorghiu-Dej, care a dăinuit până prin anii ’80.
Iată câteva exemple personale : într-o scrisoare pe care
mama mea mi-a
adresat-o la Paris în 1978, ea
îmi dădea vești despre bunicul meu cu fraza următoare : « E foarte activ, muncește încă, e ca Meșterul Manole » folosind imaginea personajului legendar care prin
secolul XIII și-a zidit nevasta, Ana, pentru a putea termina mânăstirea din Curtea de Argeș. Foarte puțini români nu cunosc legenda asta. Ei bine, în raportul de lectură a acestei scrisori, securistul de serviciu scrie :
« are relații cu un oarecare Manole, zis Meșterul. A se
verifica » !
În altă scrisoare era vorba de poetul Dimitrie Bolintineanu (1819 –
1872), un clasic al literaturii române.
Raportul de lectură spune: “ frecventează pe fostul
poet Bolintineanu Dumitru, al cărui domiciliu nu este cunoscut”!
Cu trecerea timpului, toți acești primitivi, au fost treptat înlocuiți cu tineri mai subtili, cunoscând limbi străine și cu
studii, deseori de drept. Deci mult mai periculoși.
Direcția Generală a Securității Statului (D.G.S.S) a fost
dizolvată
oficial la 30 decembrie 1989. Trei luni mai
târziu, la 26 martie 1990, s-a creat Serviciul Român de Informații (S.R.I.)
Vechia gardă a Securității nu a dispărut ca prin farmec. Mulți foști securiști
s-au reciclat în afacerile capitalismului nou născut și grație unor contracte grase cu statul, pe care alți securiști l-au infiltrat, au devenit
oligarhia actuală a țării.
Având putertea economica și
nedorind sa li se amintească trecutul, de multe ori criminal, ei sponsorizează
o întreagă literatură de preamărire a Securității și a binelui pe care l-au făcut României.
Pentru asta sunt nevoiți să distorsioneze trecutul și faptele.
În 2011 a apărut la editura RAO cartea : « Fereşte-mă Doamne de Prieteni » de
Larry Lee Watts, traducere a cărtii
în engleză « With friends like this … »
Cartea tinde să acrediteze
idea, printre altele, că mai ales între anii 1968 și 1989, Ceaușescu împreună
cu securitatea lui, ar fi rezistat eroic diferitelor comploturi și chiar unei
invazii plănuite de conducătorii Uniunii Sovietice.
Pentru asta autorul
utilizează aproape 800 de pagini !
Lucrarea lui Watts pretinde
că Ceaușescu ar fi fost un pro-occidental, dar că el nu a putut desprinde
România de blocul sovietic de oarece șefii serviciului său de spionaj, și în
principal generalul I.M. Pacepa, ar fi fost agenți sovietici și i-ar fi dejucat
planurile.
România, victima
eternelor și maleficelor comploturi externe (susținute de inamicii infliltrați
în “fortăreața asediată” asemenea calului troian) a devenit o miză decisivă, se
pare, pentru cei care vor să prezinte dictatura lui Ceaușescu, un regim
paranoic, autarhic și xenofob, similar cu cel din Coreea de Nord, drept una
temerară, vizionară, patriotică și națională.
Ba chiar una eroică.
Dupa idea lui Larry Watts, pe care a confirmat-o
într-un interview la Romanian Breaking News Press la 12 iulie 2013, dacă
în 1980 ar fi avut loc o reformă a Pactului de la Varșovia în sensul cererilor
lui Ceaușescu, istoria ar fi evoluat diferit; epoca Gorbaciov ar fi venit mult
mai repede și tensiunile între URSS și aliații ei ar fi dispărut.
Cunoscând regimul Ceaușescu, acest lucru pare puțin
probabil dar asta i-ar fi plăcut lui Larry Watts și celor care-l inspiră.
Pentru cei care au tendința să creadă ce spune
Watts, cum că Ceaușescu ar fi fost pro-occidental, le recomand să citească
discursul de trei ore ținut de el la Congresul al XIV lea al PCR (ultimul!) la
14 noembrie 1989, în care se vedea disperarea lui Ceaușescu care vedea lumea
lui prăbușindu-se; atunci nu mai era un zid la Berlin, Polonia avea un guvern
ne-comunist și toți colegii lui, vice-regii Moscovei, se prăbușeau unul dupa
altul!
Și să nu uităm că “pro-occidentalul” Ceauşescu s-a grăbit să
aprobe brutala represiune din Piata Tien An Men de la Pekin la 4 iunie 1989,
care, după el, era necesară pentru “a salva socialismul”.
Era atât de pro-occidental încât cinci secunde
înainte de moarte cânta “Internationala” și nu “Oda Bucuriei”!
Dar cine este Larry Watts ?
Larry Lee Watts s-a născut de un întâi mai (!) în 1956 în statul Oregon.
A frecventat multe universități ; în
1975 studii de inginerie la Universitatea Colorado din Boulder City,
repede abandonate, apoi la Upsala în Suedia, unde a studiat suedeza și norvegiana (!).
Studiază
apoi problemele Est - Vest la Universitatea statului Washington din Seattle și limbile română și sârbo-croată la
University of California Los Angeles (UCLA).
In fine, studiază istoria la Universitatea Babeș – Bolyai din Cluj (cu bursă Fullbright între 1982 - 1984).
Larry Watts studiază istoria la Cluj exact 20 de ani după cel care i-a prefațat
cartea, generalul Ioan Talpeș,
fostul şef al SIE din perioada lui Ion Iliescu și înainte de 1989, redactor șef la Editura Militară
(un fel de adjunct al generalului Ilie Ceaușescu, comisarul politic al armatei în România comunistă).
Deci, un student american la Cluj în 1982 ! Un oarecare?
În 1984, lui Watts, care are 28 de ani și
nu și-a terminat încă studiile, ca
prin miracol i se deschid arhivele militare ale României, i se faciliteaztă
accesul la martorii supraviețuitori din cabinetul lui Ion Antonescu și el scrie
două volume : "În Serviciul Mareșalului" publicată în 1985 la Ion
Dumitru Verlag, München în limba română.
Cartea, pentru uz
extern exclusiv, tindea să acrediteze idea că în Romania numai mareșalul
Antonescu și subînțeles Ceaușescu, au fost patrioți și s-au opus U.R.S.S.
Înainte de 1989 Larry Watts a
călătorit deseori în Europa de Est şi în URSS.
În momentul decembrie
1989, el era consultant al lui Rand Corporation.
Ulterior a asistat
oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a
conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat major
privind reforma în domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi
integrarea în NATO.
Între 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX. (IREX este o organizație independentă
non-profit care îşi propune să amelioreze calitatea educației, dezvoltarea unei
presei independente şi a unei societăți pluraliste şi reducerea conflictelor).
Până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation
(PER) şi director al Biroului PER din România.
PER este o
organizație non-guvernamentală care îsi propune să îmbunătățească relațiile etnice regionale. PER s-a dizolvat în 2012.
Între 2001–2004, sub preşidenţia lui Ion Iliescu, a activat drept consultant pentru
reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru
securitate naţională din România.
Acest consilier era Ioan Talpeș, cel care i-a scris prefața.
Asta e biografia oficială.
Larry Watts apare deseori și la televiziunea română pentru a ne vorbi despre cartea sa și despre istoria Securității.
Watts apare ca un tip simpatic, vorbiind corect
româneşte cu un fermecător accent yankee. El este căsătorit cu o
româncă, pare-se nepoată a fostului general Iulian Vlad, șef
al Direcției Securității Statului înainte de evenimentele
din 1989. El a fost condamnat la 25 ani de închisoare pentru represiune dar a fost eliberat pentru motive
medicale. Sănătatea lui îi permite, totuși, să asiste la lansările carții lui Watts !
La nuntă, nașii au fost generalui Ioan Talpeș cu soția lui Zoe.
In ultimii ani, acest cetățean
american necunoscut, auto-intitulat “expert in istoria Securității”, a mers din oraş in oraş, în România, de multe ori împreuna cu fostul general Iulian
Vlad, (condamnat la 25 ani de închisoare pentru represiunea Securităţii de la Timișoara și București), că să răspândească “revelația” că
generalul Ion Mihai Pacepa, a “trădat”
Securitatea deoarece ar fi fost agent al KGB.
Watts a promovat aceasta “revelație” în reviste şi bloguri antisemite de la Bucuresti.
Ulterior, el a “documentat” aceasta “revelație” în cartea “Ferește-mă
Doamne de Prieteni“, prezentată
publicului ca fiind traducerea în limba română a cartii sale originale,
publicată in engleză sub titlul “With
Friends Like These”.
S-a împlinit oare o mare speranță a părinților noştrii
care ne asigurau prin anii 1947 -1953 că până la urmă “Vin
Americanii” sa ne scape de ocupația
sovietica și de tot ce a adus ea?
Au venit, dar parcă nu
erau cei pe care îi aşteptau!
Unii îl cred pe Larry Watts agent al C.I.A., cu toate criticile
repetate ale politicii externe americane dea lungul cărților sale.
Totuși, Larry Watts se învârte
în jurul României de 32 de ani !
CIA ar avea un asemenea buget? Și pentru ce rezultate ?
Cine știe !
Personal cred că Watts este numai finul
generalului Talpeș și nepotul lui Iulian Vlad.
Pentru a scrie cartea lui, Watts ne spune că a consultat o mulţime
de documente din arhivele Securităţii miraculos deschise, arhivele Gauck ale STASI (Staatssicherheit), documente
ale Pactului de la Varșovia și documente recent declasificate ale C.I.A.
Pentru a face critica acestei cărţi, eu n-am
consultat nici o arhivă; mi-am
utilizat numai intuiţia de fost « obiectiv » al Securităţii și bine
înteles, web-ul. S-ar putea să mă înșel dar iau asupra mea!
De altfel, valoarea documentelor citate de
Watts este foarte relativă. De la publicarea documentelor Wikileaks cunoaștem tonul depeșelor
diplomatice americane și al rapoartelor CIA către guvernul ei.
De exemplu, într-un raport al CIA către guvern
din 1968, se spune : « S-ar părea că URSS se pregătește să invadeze
România » sau « Conform unor
surse autorizate, trupe sovietice se concentrează la vest ».
Larry Watts poate scrie: « după cum spune
C.I.A., URSS va ocupa România ».
Pentru informaţiile care i se par interesante el nu tine seama de condiţional !
De altfel fostul director al C.I.A. (1993 - 1995, în timpul mandatului
lui Bill Clinton), James Woolsey, îl contrazice în mai multe puncte și în
particular în apartenenţa generalului Pacepa le servicile sovietice (interview
publicat la 6 august 2013 în EVZ).
Teoriile lui Watts asupra independenţei României faţă de Uniunea
Sovietică sunt contrazise și de ambasadorul american la București între 1981 si
1985, David Funderburk (în timpul mandatul lui Ronald Reagan).
Funderburk era în post la București în acelas timp în care Watts era
student la Cluj.
La începutul cărţii
descrie foarte bine ostilitatea vecinilor României. E drept că în decursul istoriei mai recente,
vecinii noștrii, U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria au făcut tot ce au putut pentru
a favoriza dezmembrarea României Mari, fiecare din ei râvnind la o bucățică de
teritoriu.
Această ostilitate
este bine descrisă în cartea lui Watts.
Dar după al 2-lea
Război Mondial, când România (lipsită de Cadrilater, Basarabia, Bucovina de
Nord și de Ținutul Herța) a devenit comunistă, lucrurile s-au mai atenuat.
Adevărul este că niciodată, nici
Brejnev, nici succesorii lui, n-au avut intenția serioasă de a invada
România. Dacă ar fi fost puternic deranjați de politica
ei, ar fi făcut-o fără ezitare.
Spre deosebire de
Ungaria sau Cehoslovacia, în România nu a contestat nimeni apartenența la
Tratatul de la Varșovia în ciuda eforturilor pe care le face Watts pe mai multe
pagini ca să ne convingă de contrariu, și nici rolul conducător al partidului
comunist.
De altfel, Ceaușescu
știa bine asta ; el se înțelegea bine cu Brejnev și cu excepția unor
fricțiuni puternic exagerate în carte, nu au existat dezacorduri majore. Brejnev îl numea părintește: « Dorogoi Nikolai
Andreevici » (de la tat-su, Andruța).
Toate diferendele
sovietice cu Ceaușescu erau considerate mai puțin importante pentru Moscova
decât menținerea unui regim intern totalitar comunist.
Au existat fricțiuni
mai grave cu colericul Hrușciov, dar pe atunci la cârmă era Gheorghiu-Dej.
Un “stâlp” al diplomației
sovietice, Anatolii Dobrânin, care a
fost ambasador la Washington timp de 24 ani sub 6 presedinți : Kennedy,
Johnson, Nixon, Ford, Carter și Reagan, în cartea sa “In Confidence” (editura
Random House, New York 1995), la pagina 182 scrie:
« În 1968, dupa invazia Cehoslovaciei, erau zvonuri de mișcări de trupe la granița
românească. Dar, Uniunea
Sovietica nu dorea să invadeze
România căci nu avea nici o
îndoială asupra stabilității regimului comunist de
acolo ».
Zvonurile despre mișcări de trupe la granita
româno-sovietică și chiar despre o
luptă de tancuri care circulau pe atunci erau, fără îndoială, rezultatul
unei dezinformări ale direcţiei a IVa a Securităţii.
Pericolul sovietic era
însă un atu major al propagandei interne, menit să-i permită lui Ceaușescu
să-și continue dezastruoasa politică internă.
Lucrurile s-au
schimbat atunci când Gorbaciov a vrut să restructureze Uniunea Sovietica pe
cheltuiala Occidentului.
Atunci Ceaușescu a
început să deranjeze serios și s-a văzut cu câtă ușurință a fost răsturnat.
Dupa decembrie 1989,
puterea a fost acaparată de vechii agenți KGB sau GRU (Glavnoye
Razvedivatelnoie Upravlenie) și asta apare clar
chiar în cartea lui Watts.
Prima observaţie care mi se pare semnificativă, este că autorul numeşte
în carte evenimentele din decembrie 1989 care au dus la căderea lui Ceauşescu,
Revoluţia Română, fără ghilimele.
El legitimează astfel teza mentorilor săi.
La fel, evenimentele din 1956 în Ungaria sunt
numite contra-revoluția, tot
fără ghilimele. Unde era atunci revoluția ?
Chiar de la început, la pagina 49, autorul
deploră că în România, spre deosebire de celelalte ţări comuniste, schimbarea
instituţiilor s-a facut brutal ceace ar fi dus la dezorganizarea aparatului de
spionaj. Se afirmă că Securitatea şi-ar fi pierdut 60% din personal şi ar fi
fost practic suprimată.
Pentru cine a urmărit cât de cât situaţia în
România după 1989, absurditatea acestei afirmaţii şochează.
Un capitol al cărţii se intitulează
« Alungarea Trupelor şi Consilierilor Sovietici ». Termenul alungare este poate o proastă
traducere dar cred, mai curând, că autorul doreşte să pună în valoare faptul că
echipa lui Dej şi Securitatea lui care, vezi Doamne, au « alungat »
puternicele batalioane sovietice !
Ce a fost de
fapt?
Încă din 1955, Gheorghiu-Dej şi conducerea
P.M.R. au cerut lui Hruşciov retragerea trupelor sovietice din România
susţinând că « socialismul a învins definitiv în ţară ».
Au avut loc apoi evenimentele din Ungaria din
1956 şi reprimarea sălbatică de către sovietici a revoluţionarilor maghiari.
Reprimare aprobată şi sustinută de comuniştii români.
În 1958, în noul context politic creat dupa
represiunea din Ungaria, Hruşciov a vrut să facă un gest şi a dispus retragerea
trupelor sovietice din România şi repatrierea consilierilor sovietici din toate
instituţiile româneşti.
Ceace Watts nu ne spune este că primul care a
obţinut retragerea consilierilor sovietici, încă din 1956, a fost Wladyslaw
Gomulka în Polonia .
Retragerea consilierilor s-a făcut în acelaş timp ca în România şi din
Cehoslovacia şi Bulgaria.
În urma politicii lui Dej de independenţă faţă
de Uniunea Sovietică, se afimă (la pagina 218)
că România pune capăt în 1962 operaţiunilor comune cu statele Tratatului
de la Varşovia şi în particular cu
STASI (Staatssicherheit), serviciul Est German, cu care
Securitatea română a
avut colaborări de
răpire
sau / şi
execuţie a
emigrantilor (de exemplu răpirea la Berlin în 1958 a lui Oliviu Beldeanu, şeful
grupului care a atacat legaţia română din Berna în 1955).
De fapt, în ciuda tuturor declaraţiilor
de independenţă,
aceste colaborări nu
au încetat; un exemplu printre altele este răpirea în 1963, tot cu complicitatea STASI şi tot
la Berlin, a istoricului prof. Aurel Decei (1905 – 1976).
De asemeni, în colaborare cu KGB a avut loc
asasinarea în octombrie 1969 a colonelului francez Cheyron de Beaumont d’Abzac
la Bucureşti şi în colaborare cu STASI a fost asasinat preotul Vasile Zăpârțan în 1976 în Bavaria.
Tot în urma politicii de independenţă, ni se spune că România ar fi renunţat la
destabilizarea Occidentului prin terorism, trafic de droguri, finanţare a unor
mişcari ostile, etc., practicate de URSS şi celelalte ţări ale Tratatului de la
Varşovia.
Afirmaţia pare absurdă
celor care cunosc relaţiile strânse ale lui Ceauşescu cu Arafat, cu “Șacalul”
Carlos, atentatele contra postului de radio Europa Liberă şi contra unor
persoane care lucrau pentru acest post de radio, trimiterea de pachete capcană
unor opozanţi în Occident sau răpirile menţionate mai sus.
Nu trebue să uităm, implicarea Securităţii în teribila represiune
internă, o altă formă de terorism.
La pagina 331 autorul combate teoria raspândită de mai mulţi transfugi,
între care şi I. M. Pacepa, susţinută şi de postul de radio Europa Liberă,
teorie care deranjează grav pe Watts şi în special pe comanditarii săi, anume:
independenţa României era un mit menit să sporească prestigiul intern şi
internaţional al P.C.R. şi liderului său, să permită României să profite de
ajutoare, de tehnică şi credite occidentale, să sporească credibilitatea lui
Ceauşescu şi a României în ochii Occidentului pentru diverse oportunităţi
diplomatice sau pentru rolul de confident în lumea comunistă şi pentru un rol
strategic special.
Acest rol strategic special era menit ca,
eventual, aplicat la conflictul din Orientul Apropiat, să-i aducă lui Ceauşescu
premiul Nobel pentru pace!
În paginile următoare ni se serveşte din nou
idea pe care Securitatea şi Partidul Comunist au răspândit-o timp de peste 20
de ani: cine critică pe Ceauşescu sau regimul din România este agentul Moscovei sau este manipulat de ea.
Dintre cei care făceau jocul Moscovei era,
bineînţeles, şi Europa Liberă, postul de radio atât de ascultat de români şi
care i-a deranjat puternic şi îi deranjează încă deşi nu mai există!
Ceace Watts ignoră sau mai curând omite, este că
regimul comunist din România a fost instalat de şi pentru U.R.S.S., s-a menţinut graţie U.R.S.S. şi nu
putea supravieţui fără
U.R.S.S
Când Moscova a încetat să fie ce-a fost s-a văzut cu câtă usurinţă a fost răsturnat.
Una din temele majore din carte, care ocupă peste
300 de pagini, este invazia Cehoslovaciei din august 1968 şi modul în care Ceauşescu şi partidul său doreau să se opună unei eventuale invazii a României de către
sovietici.
Invazie care nu a avut loc.
În august 1968, lui Ceauşescu i s-a făcut frică. Risca să-şi piardă confortabilul fotoliu în care de abia se
instalase.
El a crezut că o să urmeze şi o invazie a României de către
sovietici şi aliaţii lor
menită să-l
înlocuiască.
A avut atunci o reacţia viscerală; rezultatul a fost violentul discurs
anti-sovietic din 21 august 1968 care a fost momentul lui de glorie.
Atunci, şi numai atunci, el şi partidul lui au avut adeziunea unei majorităţi a
românilor.
Miracolul a durat 3 zile.
Ceauşescu a
fost pus cu picioarele pe pământ de către Tito la întâlnirea pe care au avut-o la 24
august şi liniştit a
doua zi, 25 august, în urma întâlnirii cu ambasadorul sovietic Alexandr
Vasilievici Basov.
Ambasadorul Basov i-a
atras atenţia că au o mare convergenţă de păreri; să nu
se discute la O.N.U. problema Cehoslovaciei,
liderii cehoslovaci să nu formeze un guvern în exil, să se
organizeze întâlniri între ţările comuniste pentru a calma situaţia şi că cu toţii
sunt decişi să lupte
contra … imperialiştilor.
Atunci Ceauşescu a înţeles că a scăpat şi a pus
batista pe ţambal.
De acum tonul lui şi al presei române a devenit
complet diferit de discursul din 21 august. Se transmit acum apeluri de
prietenie faţă de Uniunea Sovietică. Totul a intrat în normal.
În carte, întâlnirea cu ambasadorul Basov, este
puternic minimizată ca nu cumva cititorul să creadă că schimbarea de atitudine
se datorează “mărinimiei” U.R.S.S. care îl lasă pe Ceauşescu în scaun.
Ni se spune apoi, că Uniunea Sovietică a deschis
o puternică campanie de dezinformare în Occident contra “independenţei” române
care ar fi fost numai formală, menită sa strice relaţiile României cu ţările
occidentale.
Deci toţi cei care cred că politica României
începând din 1964 era de fapt un paravan care permitea U.R.S.S. accesul la
tehnologie şi un spionaj mai facil sunt agenţii Moscovei sau manipulaţi de ea.
Un exemplu: Mihai Caraman, spion sub acoperire
diplomatică la Paris din 1958 pâna-n 1969, când a fost expulzat, a spionat la
N.A.T.O. în folosul Uniunii Sovietice. Larry Watts ne spune că a făcut-o pentru că era
agent sovietic.
Deci timp de zece ani, un spion securist de
nivel înalt, plătit din bugetul României, a lucrat pentru o putere străină fără
ştirea sau acordul Securităţii !!!
Watts ne spune că el a fost recrutat de G.R.U.
pe când studia la Moscova la începutul anilor 50. Dar
toti membri “elitei” comuniste au studiat acolo, chiar şi Ceauşescu.
De remarcat că Mihai Caraman a fost şeful D.I.E.
între 1990 şi 1992 sub preşidenţia lui Ion Iliescu (care şi el a studiat la
Moscova, dar ceva mai mult).
În perioada iniţială a preşidenţiei Iliescu au
fost într-adevăr extrem de numerosi “agenţii” sovietici la conducerea ţării.
Nu erau agenţi în sensul clasic, cu salariu,
concediu plătit şi alte avantaje de la K.G.B. ci oameni convinşi prin educaţia şi
trecutul lor că binele României vine de la Răsărit. I-am putea numi agenţi de influenţă.
În epoca Ceauşescu, Larry Watts vede agenţi
sovietici peste tot şi mai ales în conducerea Partidului Comunist şi a
Securităţii: Gheorghe Apostol, Chivu
Stoica, Alexandru Drăghici, Constantin Pârvulescu, Kàroly
Kiràly, Grigore Răceanu, Paul Niculescu-Mizil, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan
(Saul Brukner), Alexandru Bârlădeanu, Ion Stanescu (Szilàgy Ianos), Mihai Dulgheru
(Moise Dulbergher), Ion Mihai Pacepa, Nicolae Doicaru, Mihai Caraman, şi toţi
cei care au emis cea mai mică critică la adresa lui Ceauşescu.
Ultimii din listă, “crema” spionajului românesc,
sunt comparaţi chiar cu Kim Philby şi acoliţii lui de la Cambridge, marile
glorii ale spionajului sovietic.
Autorul îndrăzneşte să ne spună că chiar şi
Elena Ceauşescu ar fi facilitat activităţile lor în folosul sovieticilor –
pagina 590 !!!
“Ea”, zice Watts, era mai internaţionalistă ca
“el”.
E clară idea care se încearcă a fi introdusă
aici şi care se regăseşte în mai multe cărţi şi articole: Nicolae Ceauşescu era
un bun patriot, pro-occidental, dar care din păcate ear înconjurat de spioni
sovietici şi nu a avut o soţie “normală”; ea era capul răutăţilor.
Întrebarea
care se naste este : dacă erau toţi spioni sovietici, cum se face că
familia Ceauşescu a păstrat puterea atâta timp?
Cu un
asemenea număr de agenţi sovietici în fruntea partidului comunist şi Securitaţii,
de ce URSS a avut nevoie să trimeată un spion de nivel înalt (Pacepa) în
America ca să defăimeze pe Ceauşescu?
Rezultatele
nu puteau fi decât aleatorii în sabotarea relaiţiilor România – S.U.A., relaţii
care nu erau, totuşi, mare lucru.
Curios,
Larry Watts care vede agenti sovietici peste tot nu vede unul: pe Ion Iliescu!
Îl
vede, fără îndoială, dar nu trebue contrariat nenea Iulian Vlad sau naşul Ioan
Talpeş; Iliescu e omul care a salvat, nu Securitatea, ci pe membrii ei.
Se ştie că din 1961, toţi ofiţerii superiori ai Securităţii fuseseră
selecţionaţi, recrutaţi şi antrenaţi de servicile sovietice, ca şi cei din
conducerea partidului de altfel.
Pentru a fi numit într-un anumit post de
conducere era absolut necesar să fi absolvit un curs de perfecţionare la
Institutul Felix Djerzinski din Moscova. Deci oricine avea diferende, chiar
minore, cu Ceauşescu putea fi declarat agent sovietic, etichetă extrem de defăimătoare
în România.
La urma urmei, securiştii ca Pacepa,
se puteau considera ei înşişi ca agenţi sovietici căci sarcinile lor principale
erau în folosul Uniunii Sovietice, adică :
-
Să menţină la putere în România partidul comunist
-
Să suprime orice tendinţa de îndepărtare a României din Pactul de la Varşovia
-
Să facă spionaj tehnic, economic, militar în Occident pentru URSS (pe
cheltuiala României) profitând de o bună reputaţie graţie politicii de « independenţă ».
În plus, ei mai aveau şi sarcini locale:
-
Să « Vândă » (adică să le permită să părăsească
ţara) evrei, saşi şi chiar români şi să fructifice sumele recoltate
-
Să obţină publicarea în Occident a operelor lui Ceauşescu şi a soţiei
sale
-
Să obţină pentru “Ei” titluri şi decoraţii
Mai întâlnim în cartea lui Watts unele afirmaţii surprinzătoare despre
care nu ni se dă nici o explicaţie şi despre care am dori să ştim mai mult.
De exemplu se vorbeşte de un atentat contra lui Gheorghiu-Dej în 1963
(anul atentatului reuşit, el, contra preşedintelui Kennedy) ??? – pagina
237.
300 de pagini după, la pagina 511, aflăm că
tentativa a fost opera ataşatului militar sovietic şi a ficei sale !!??!!
Aici ni se spune prea mult dar nu destul!
Mai apoi, ni se spune că a avut loc un atentat
contra primului ministru Maurer şi el nereuşit, care ar fi fost organizat de
Ceauşescu înainte de 1974 – pagina 706.
Ni se vorbeşte despre unele sume de bani primite de la Moscova de
Leonte Tismaneanu (Lev Moiseevici Tismenski) între 1963 şi 1968 – pagina 238.
În plus se mai găsesc în carte unele confuzii, fără importanţă, dar pe
care probabil, un român nu le-ar fi facut.
- Principesa Ileana este definită ca sora
Regelui Mihai
(era de fapt sora lui Carol al II-lea)– pagina 177.
- Chivu Stoica este confundat cu Gheorghe
Stoica (Moscu Cohn)
la
pagina 205.
- Confuzia între Dobrogea și Cadrilater – pagina 243.
- Alexei Kosâghin este numit şeful statului
sovietic, funcţie pe care nu
a avut-o
– pagina 538.
- Preşedintele Franţei François Mitterrand este categorisit
de neo-gaulliste (???)
la pagina
566.
Concluzia cărţii este că Ceauşescu a fost un
mare patriot cu orientare către vest dar, din păcate, a fost înconjurat de spioni sovietici.
Acelaş patriotism este atribuit şi lui
Gheorghiu-Dej deşi e limpede că atât el cât şi Ceauşescu iubeau mult mai mult
puterea decât ţara.
Independenţa faţă de Moscova a intervenit după
faimosul raport al lui Hruşciov la al XX-lea congres PCUS, în 1956, când era
evident că roata s-a întors şi prea multe legături trecute cu Uniunea Sovietica
ar putea duce la înlocuirea staliniştilor. Înainte de 1956, ambii se duceau la
Moscova în patru labe când erau flueraţi.
După
raportul Hrusciov, Gheorghiu-Dej avea de ales între revizionismul care venea de
la Moscova şi care mai devreme sau mai târziu l-ar aruncat jos de la putere sau
să continue cu stalinismul prin ruperea cu Moscova. A ales stalinismul şi a reuşit, căci poziţia
lui Hruşciov devenea din ce în ce mai slabă până la înlocuirea lui cu
stalinistul Brejnev în 1964.
Această
politică de independenţă era foarte populară în ţară şi ea permitea, în plus,
menţinerea la putere a vechiului stalinist Gheorghiu-Dej.
Independenţa
fată de Moscova plăcea românilor la început ; dar după 20 de ani de
conducere a lui Ceauşescu, mulţi au sfârşit prin a dori venirea ruşilor,
crezând ca o să manânce şi o să se încălzească mai bine !
Păcat că independenţa nu ţine de foame !
În ceace-l priveşte pe Gheorghiu-Dej, un
adevărat patriot n-ar fi distrus atât de sistematic elitele României la Sighet,
Piteşti, Aiud, etc. şi n-ar fi eliminat cu atât fanatism orice alternativă la
comunism, un sistem pe care românii nu l-au dorit şi nu l-au acceptat
niciodată.
În anii ’80, mult trâmbiţata independenţă a lui
Ceauşescu faţă de Moscova era o iluzie întreţinută de servila presă din RSR.
În 1981,
Ceauşescu a hotărât să plătească anticipat toate datoriile României
(aproximativ 20 de miliarde de dolari), în principal, către băncile occidentale.
Regimul a devenit din ce în ce mai izolat. Acum,
se îndepartează de Occident aproprinduse de Lumea a 3-a (ceace Ceauşescu numea
Țările în Curs de Dezvoltare) şi de Uniunea Sovietică.
Dacă era ceva mai independent în anii 70, la sfârşitul anilor 80,
partea URSS în comertul exterior al României ajunsese la peste 30%; se importau
energie şi materii prime, se exportau materiale de foraj. Tovaraşii sovietici, experţi sau consilieri erau
prezenţi la şantierele navale Turnu Severin, la Aerostar Bacău, la combinatul
siderurgic Galaţi, la fabricarea elicopterelor la Braşov şi probabil, în alte
locuri.
În plus, România era cel mai important
participant străin (azi am zice acţionar) la oţelăria de la Krivoi-Rog.
Dacă presa română ascundea cu grije toate aceste
informaţii, ele puteau fi găsite în publicaţiile sovietice.
Păcat că “independenţa” nu se putea mânca!
Și să nu uităm că tot în anii 80, Ceauşescu se
milogea de Gorbaciov să intervină în Polonia rebelă pentru a restabili “ordinea
socialista”.
El rămăsese singurul adept al răposatei
“doctrine Brejnev”.
Lansarea acestei cărți a avut loc la 28 mai
2011, la Târgul de Carte Bookfest, standul Editurii Rao, în prezența lui Ioan
Talpeș, Iulian Vlad, George
Maior (directorul S.R.I.), Mihai Retegan, Vasile Dâncu și alți mulți participanți îmbrăcați în civil.
Ultimul dintre vorbitori, generalul în rezervă
Ioan Talpeş, i-a introdus pe cei prezenţi în atmosfera şedinţelor de partid şi
de securitate caracteristice perioade comuniste. Cu aplombul propriu foştilor
şefi ai Securităţii, cu un ton profetic, chiar apocaliptic în anumite momente
ale discursului său, dar şi cu autoritatea pe care i-o conferă poziţia de fost
şef al SIE şi implicit accesul la documente secrete, Ioan Talpeş a ţinut să
evidenţieze pericolele care au urmărit România la sfârşitul anilor ’80 şi care
o mai pândesc şi acum. România a fost prezentată de fostul general ca „o parte
dintre obiectivele care trebuiau destructurate”, invocând în cadrul prezentări
sale şi „formula unei înţelegeri de destructurare a României”.
În orice moment Ioan Talpeş ar fi putut să rostească aceea sintagmă
care l-a consacrat pe primul şef al Securităţii, generalul Gheorghe Pintilie
(născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa) şi anume că „la noi nu au ce căuta
tovarăşii care cred în Dumnezeu”, desigur adaptată la importanţa evenimentului
la care asistam: la noi nu au ce căuta
istoricii care nu cred ceea ce ne spune Larry Watts.
Spune-mi cine îţi prezintă cărţile ca să-ţi spun
cine eşti !
În 2013, Larry Watts publică un al doilea volum cu
titlul evanghelic « Cei dintâi vor fi cei din urmă » şi având
ca subtitlu: « România şi
Sfârşitul Războiului Rece » tot la editura RAO. Este o traducere din engleza, titlul original fiind: « Extorting Peace – Romania, the
clash within the Warsaw Pact & The end of Cold War ». Cartea tratează relaţiile României cu URSS şi
cu celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia între 1978 şi 1989.
Către sfârşitul perioadei
tratate, politica românească de independenţă faţă de Uniunea Sovietică s-a
estompat mult din cauza dificultăţilor economice şi a rigidităţii şi
îmbătrânirii dictaturii Ceauşescu.
Încă de la început, autorul
deploră lipsa de bunăvoinţa a Occidentului (şi prin Occident el înţelege în
special Statele Unite) faţă de România, cu toate eforturile ei calificate de
« admirabile » (pagina
22), pentru a se demarca de URSS.
De ce Statele Unite ar avea
o bunăvoinţă specială faţă de România ?
Departamentul de Stat îşi
aminteşe, fără îndoială că România a declarat război Statelor Unite la 14
decembrie 1941 şi nu invers.
În plus, SUA, au fost desemnate în România ca duşman imperialist principal timp de aproape o jumatate de secol.
La pagina 29, am notat un amănunt, fără mare
importanţă, dar destul de amuzant: Watts
ne vorbeste de un englez, Charles Bonder, care în 1865 ( !) a scris o
carte defăimătoare faţă de românii din Transilvania.
În nota no. 3, din josul paginii, el ne explică că
Bonder s’a însurat cu o tânară din aristocraţia maghiară din Transilvania şi a
sfârşit prin a avea aceleaşi prejudecăţi anti-românesti ca ea.
Întrebarea pe care nu pot să mă împiedic s-o pun
este: ce prejudecăţi are Larry Lee Watts, finul şi prietenul generalului Ioan Talpeș şi nepotul fostului general Iulian
Vlad?
În următoarele 120 de pagini, autorul ne vorbeşte
de numeroasele gafe, greşeli şi neînţelegeri în politica externă americană faţă de România şi în general.
Asta nu e un scoop ! Erorile
politicii internationale americane sunt bine-cunoscute de la Franklin Roosevelt
la Barack Obama.
Lucrurile serioase încep după,
când e vorba de fuga generalului Pacepa în iulie 1978 în Germania Federală.
La pagina 123, Watts ne spune,
de data asta fără să citeze nici un document, că Pacepa s-a ascuns în timpul
fugii lui, în toaletele publice care se aflau sub catedrala din Köln. Nu e clar de
ce ar fi avut nevoie sa se ascundă în closet?
Totul este bun pentru a
discredita un dușman personal al
nașului Ioan Talpeș și
al unchiului Iulian Vlad.
In fine, dupa episodul
toaletelor, Pacepa este exfiltrat în Statele Unite, la Langley, Virginia, unde
după Larry Watts, își începe
dezinformarea căci, să nu uităm, era agent sovietic. Era în plus și agent maghiar ni se spune la pagina 129.
Toate astea fac cam mult
pentru un ofiţer al Securităţii !
Pacepa afirma că spionajul știintific și tehnic român în SUA se făcea în favoarea sovieticilor. Unul din
argumentele autorului pentru a contrazice asta e slabul bilanţ al acestui
spionaj.
Ceace Watts nu spune este că
în cadrul Pactului de la Varșovia,
spionajul în America era în sarcina polonezilor și ungurilor care beneficiau acolo de o mai mare comunitate de
emigranţi.
Spionajul românesc viza mai
mult ţările Latine și în special
Franţa.
În ceace priveste slabul bilanţ
al acestui spionaj el se datorează faptului că agenţii utilizau des surse
deschise de informaţii ; teze de doctorat, reviste tehnice, materiale din
expoziţii sau saloane diverse pentru a-și impresiona ierahia ramasă la
Bucuresti, deseori incompetentă.
Era și cazul multor agenţi trimiși în Franţa prin anii ’70 si ’80.
Sunt la curent, am întâlnit câte unii.
După Watts, tot ce Pacepa spune la CIA este
dezinformare sovietică.
Acesta nu este punctul de
vedere al administraţiilor americane succesive, Carter, Reagan, Bush tatăl si
Clinton.
În 1989, CIA a scris că
cooperarea lui Pacepa a fost o contribuţie importantă și excepţională pentru Statele Unite (An
important and unique contribution to the United States).
Daca Pacepa era
agent sovietic este greu de înţeles de ce el spune că KGB ul a fost instigatorul asasinatului președintelui Kennedy. Asta nu putea decât să deservească URSS.
În 1985, odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, în ochii
americanilor URSS a trecut de la statutul de dușman la cel de partener strategic.
De acum, tot ce putea spune
Pacepa despre independenţa sau dependenţa României către Uniunea Sovietică nu
mai avea nici o valoare.
Și Larry Watts își dă bine seama la pagina 423.
Personal, eu cred că Pacepa, intrat în Securitate din anii ‘50, cu acordul și probabil recomandarea sovieticilor, este departe de a
fi un erou, admirator al democraţiei și al Occidentului.
El a profitat din
plin de toate privilegiile funcţiei sale până când a simţit dizgraţia venind treptat, în special din partea Elenei Ceauşescu.
Atunci, dându-și seama că va pierde toate
privilegiile, a dezertat în Statele Unite unde putea spera la o viaţă
confortabilă. Și se pare, a reușit!
La pagina 154, vorbind
despre atitudinea regimului fată de terorism, Watts
dă dovadă de o mare
naivitate, sau mai curând de rea credinţă, căci citează ca dovezi de neimplicare în terorism, discursurile lui Ceauşescu și documente de partid care condamna
terorismul.
De asemeni el citează
numeroase documente israeliene, evident laudative, pentru a arăta ne-implicarea
regimului Ceauşescu în terorism.
Ceauşescu și Securitatea sa aveau o excelentă
reputaţie în Israel căci permiteau « vânzarea »
evreilor contrar celorlalte ţări comuniste.
Am mai abordat problema
terorismului, cu ocazia criticii primului volum.
La pagina 169, autorul ne
vorbește despre curajoasa
atitudine a lui Ceauşescu în problema așa
zisei Republici Sovietice Moldovenești.
Ni se spune că el nu acceptă teoria oficială
sovietică cum că moldovenii ar fi un popor diferit de români și ar vorbi o
limbă diferită.
Ni se spune că după
condamnarea invaziei sovietice a Cehoslovaciei, Ceauşescu câstigând un imens
prestigiu internaţional, românii dezrădăcinaţi din Basarabia și Ucraina îl privesc cu mare speranţă.
(Pagina 173)
Ceace Larry Watts nu ne spune (căci asta nu convine mentorilmor săi), este
comportamentul lui Ceauşescu faţă de Frontul Patriotic Naţional (FPN) creat ilegal
în 1969 în URSS.
În iunie 1970, un representant
al FPN, cetăţeanul sovietic Alexandru
Usatiuc-Bulgăr, a cerut să fie primit de Ceauşescu.
A fost primit de un consilier
prezidenţial căruia i-a dat un dosar cu cererile FPN, adică sprijinul României
pentru a împiedica rusificarea Basarabiei, adoptarea limbii române cu alfabet
latin dincolo de Prut, alegeri libere și
unirea ulterioară cu România.
La ordinul lui Ceauşescu, șeful Securităţii, Ion Stanescu (născut Szilàgy Ianos), a trimis dosarul și
raportul reuniunii omologului său de la KGB, Youri Vladimirovici Andropov.
Ceace a urmat e ușor de închipuit: liderii FPN, Alexandru
Usatiuc-Bulgăr,
Gheorghe Ghimpu (fratele lui Mihai Ghimpu, viitor președinte al Republicii Moldova
între 2009 și 2010), Alexandru Șoltoianu, Valeriu Graur și altii, au fost condamnaţi la mulţi ani de GULAG,
familile și
prietenii au fost persecutaţi, numeroși tineri dintre ei au fost daţi afară din
facultaţi.
Faptul că Larry Watts nu pomenește de acest
act odios comis de regimul Ceauşescu
este o dovadă de rea credinţă căci este imposibil ca el să nu fie la
curent cu faptele astea.
Dupa asta, ce încredere putem
avea în glorificarea « atitudinii curajoase » de luptă contra influenţei sovietice în ţară a lui Ceauşescu?
Ceace șochează, în mod
special, este naivitatea, fără îndoială voită a lui Watts, care pentru a descrie conflictele româno-sovietice,
citează abundent documentele partidului comunist și discursurile lui Ceauşescu.
De exemplu, la pagina 185, vorbind
de pretenţiile sovietice de a
comanda armatele Pactului de Varșovia,
autorul citează o rezoluţie a partidului din 1978 : « Nici
o dată, în nici o circumstanţă, armata
română nu poate fi angajată într-o acţiune fără acordul complet al întregului
popor român ».
Asta nu e decât propagandă, căci Larry Watts știe
perfect că timp de 53 de ani (între
1937 si 1990), opinia poporului român nu s-a putut exprima de loc !
Cu
toate eforturile dialectice ale lui Watts, pe 150 pagini, se știe
că România nu putea părăsi Pactul
de la Varșovia căci asta era limita toleranţei sovietice.
Paginile
următoare descriu relaţiile militare româno-americane fără știrea sau acordul
sovieticilor. Relaţiile astea au
existat, fără îndoială, dar Watts le exagerează voit.
De altfel, exagerări sunt
multe în acest volum.
La pagina 312, Watts ne vorbește de o vizită în Statele Unite, în martie 1975 a generalului Ion Coman, pe
atunci șef al Statului Major al Armatei Române, vizită care într-adevar a
avut loc.
În cursul acestei vizite,
Watts pretinde că Ion Coman a vizitat centrul de operaţii de apărare
anti-aeriană NORAD (North American
Air Defense Command) de la Cheyenne
Mountain – Colorado, fiind singurul ofiţer al Pactului de la Varșovia
care a fost admis acolo în timpul războiului
rece.
În realitate, nu există nici o dovadă că această vizită a avut
loc. Ea nu e menţionată în nici un document sau articol și nici în documentele secrete « National
Intelligence Daily Cable » ale CIA din martie 1975 care au fost
declasificate recent.
La
pagina 299 ni se spune că dacă URSS nu a invadat Polonia în 1981 preferând
starea de asediu a lui Jaruzelski,
este din cauza opoziţiei
României.
La pagina 319, autorul ne
vorbește despre tratatul de
prietenie semnat cu Portugalia în iunie 1975 ca fiind singurul tratat semnat
între un stat membru al Pactului de la Varșovia și un membru
al aliantei Nord-Atlantice (NATO).
Ceace nu ne spune, este situaţia Portugaliei în acel moment; la
putere era “Mișcarea Căpitanilor” puternic manipulată de comuniști. Cealalta tendinţă
a “Mișcării Forţelor
Armate” care au răsturnat
dictatura cu “Revoluţia
Garoafelor” în aprilie 1974, fusese eliminată de la putere odată
cu demisia generalului Spinola, la 30 septembrie 1974.
Portugalia era atunci o mare
speranţă a Uniunii Sovietice și
lagărului comunist.
Apartenenţa ei la NATO era pusă între paranteze atunci.
Între paginile 412 si 457,
Larry Watts ne vorbește despre
criza Euro- Rachetelor din Europa.
În 1977, Uniunea Sovietică a instalat pe propriul teritoriu și mai târziu și în Cehoslovacia și
Germania de Est rachete SS 20 de rază
medie, între 500 și
5000 km, ceace provoacă un dezechilibru de forţe în Europa.
Doi ani mai târziu, în 1979,
NATO hotărăște să instaleze rachete Pershing II și rachete de croazieră
cu intenţia de a ajunge la
negocieri care să ducă la retragerea tuturor rachetelor
(“opţiunea zero” propusă în 1982 de Ronald Reagan).
URSS lansează o puternică ofensivă diplomatică și mediatică mobilizând partidele comuniste, mișcările
pacifiste și
tovarășii
de drum (idioţii
utili) din Occident (Olof Palme, Michael Foot, Angela Davis, etc.) pentru a
elimina rachetele occidentale și numai ele.
Ceauşescu a luat poziţie pentru « opţiunea zero » și a menţinut-o pâna la urmă. În
final, aceasta opţiune a fost
decisă în 1987 când la putere în
URSS era Gorbaciov.
În acest context, Ungaria,
care nu avea chef să aibe
rachete sovietice la ea, a luat și
ea poziţie pentru « opţiunea zero » prin responsabilul
internaţional al CC al Partidului
Comunist Maghiar Màtyàs Szürös (viitor președinte interimar al Ungariei, 1989 - 1990).
Watts care până aici critica pe toţi cei care se îndoiau de independenţa reală a României, aplică
aceleași critici Ungariei
comuniste: Calul Troian al URSS, atitudine menită să crească credibilitatea Ungariei în Occident,
să profite de oportunităţi diplomatice, credite, suport
tehnic, etc.
De fiecare dată când vorbește de acţiunile de
independenţă ale Ungariei faţă de Uniunea Sovietică, autorul pune ghilimele. Ar fi multe alte locuri în cărţile lui Watts unde s-ar portivi ghilimelele.
Dea lungul celor două volume, Larry Watts își manifestă o adevarata admiraţie pentru Ceauşescu,
influenţat fără îndoială, de mentorul său,
Ioan Talpeș, strecurând ici și colo adjective asupra politicii sale : admirabilă (pagina 22), curajoasă,
înţeleaptă, vizionară (pagina 483),
constructivă, inspirată (pagina 606). Când nu e dată
pagina, adjectivul e utilizat de mai multe ori.
Nu
mai am nici un comentariu. Vă
las să judecaţi.
E clar că rostul acestui
tip de literatură este reabilitarea regimului Ceauşescu, care era un bun
patriot, pro-occidental, etc., dar care, din păcate, era înconjurat de agenţi
sovietici și de o soţie rea.
Se admite cu jumătate de
gură că în timpul lui Gheorghiu Dej “s-au comis unele abuzuri” dar sub
Ceauşescu, România a fost independentă și « pe culmi de civilizaţie și
progres ».
Toate
astea sunt periculoase pentru formarea tinerilor care nu au cunoscut
« epoca de aur ».
Citind cărţile lui Watts percepem că de fapt, nu e important dacă X sau Y au fost sau nu agenţi sovietici.
Adevarata întrebare este:
A fost
România o ţară independentă înainte de 1989 ?
Larry Watts și cei care-l inspiră raspund: da.
Eu nu cred.
O ţară independentă își alege singură, în funcţie de interese, prietenii, dușmanii, alianţele,
apartenenţa la organizaţii politice sau economice și mai ales, forma de guvernământ.
***
M.B.
