Veţi înţelege de ce îmi este greu să-l
numesc cu titulatura oficială de Partidul Comunist Român.
P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut
istoric semnificativ în România.
Legenda spune că a fost creat în mai 1921.
Înainte au existat câțiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în
afacerile publice din România. Ei erau influenţați de două figuri foarte active
în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian Constantin Dobrogeanu-Gherea
(născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev
Stancev) amic al lui Lenin şi Troțki.
Partidul din România a fost creat din
iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.
Încă de la creare, a luat poziţii extrem de
impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus
la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceace s-a întâmplat mai
târziu)
Partidul
comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci
preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în
afară legii în 6 aprilie 1924. Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.
Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român)
Intre 1948 si 1965 s-a
numit Partidul Muncitoresc Român
Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)
Elek Köblös (1924 – 1927)
Vitaly Holostenko (1927 – 1931)
Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)
Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)
Fóriş István (1940 – 1944)
Gheorghe Gheorghiu-Dej
(1945 – 1954)
Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)
Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)
Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)
Cei din lista de mai sus, care erau etnici români,
erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Grivita
1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a
fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia
conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se
simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker.
Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump
frustrarea lui Dej.
Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o
origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi
prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872 - 1937), iar mama sa provenea dintr-o familie
boierească.
În timpul ocupaţiei Bucureştiului de către
armatele germane, ungare şi bulgare (1916 - 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu,
a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru
scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au
fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii.
Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada
interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii
bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea
comunistă.
Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf
şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre
comunişti !), coleric şi semi-analfabet.
A avut nevoie de spectacole groteşti în care
împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui,
neisprărvitului de la Scorniceşti.
A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de
mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici
măcar el !
Datorită lui Nicolae Ceauşescu, in ultimii ani ai
existenţei acestuia, comunismul din Romania a fost o formă de despotism asiatic
ridicol.
Sistemul
comunist imaginat de Lenin permite ca o societate sa fie condusă după
frustrările si bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gehorghiu-Dej, Mathias
Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung,
Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.
Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor
români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921,
şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor element alogene.
S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră
a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în
direcţiiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi
din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să
ducă România pe calea cea dezastroasă.
Judecaţi şi
dvs.:
Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn
Teohari Georgescu născut Burach Teskovich
Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin
Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel
Iosif Kişinevsky născut Ioşka Roitman
Liouba Kişinevschi
Leonte Rautu născut Lev Oigenstein
Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev
Vasile Luca născut Lukacs Laszlo
Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef
Silviu Brucan născut Saul Brükner
Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko
Walter Roman născut Ernő Neuländer
Miron Constantinescu născut Mehr Kohn
Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg
Eduard Mezincescu născut E. Mezingher
Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon
Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann
Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici
Tismeneţki,
Avram Bunaciu născut Abraham Gutman
Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn
Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann
Gheorghe Pintilie născut Timofei Bodnarenko zis
Pantiuşa
Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev
Ion Vinţe născut Vincze János
Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg
Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergher
Mihai Florescu născut Misha Iakobi
Ana Toma născută Ana Grossman
Alexandru Sencovici născut Szenkovits Sàndor
Ştrul Mauriciu
Moises Haupt
Ştefan Coller (Koller)
Feller Moritz
Domeniul cultural
Aurel Baranga născut Ariel Leibovich
Marcel Breslaşu născut Mark Breslicka
Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld
Nina Cassian născută Renée Annie Cassian
Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg
Alexandru Graur născut Alter Brauer
Alexandru Toma născut Solomon Moscovici
Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru
Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca
Marmorosch Blank
A.E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Bakonsky
Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn
Alexandru Jar născut Alexander Avram
Haralamb Zincă născut Harry Isac
Zilberman
Mihail Davidoglu născut Moise Davidson
Ion Vitner născut Iţic Wittner
Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu
Saltman
Alexandru
Jar născut
Solomon A. Jacob
Vechi
ilegalisti:
Iosif
Ardeleanu născut Dôme Adler (tatăl
"marelui" jurnalist francez Alexandre Adler)
Haia
Lifschitz
Ştefan Voicu
născut Aurel Rotenberg
Zina Brâncu născută Haia Grinberg
Bela Breiner
Petru Năvodaru născut Petr Fischer
Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman
Belu Zilber născut Herbert Zilber
Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch
Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel
Remus Koffler
Serge Moscovici născut Srul Herş Moscowitz
(tatăl fostului ministru francez Pierre Moscovici)
Ilie Moscovici (unchiul precedentului)
Basil Spiru născut Erich Hutschnecker
Ştrul Zigelboïm
Max Goldstein
Petre Lupu născut Wolf Pressman
Leon Lichtblau
Olga Bancic născută Golda Benţion Bancic
E adevărat că în România interbelică, curentul
antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români.
Evreii nu aveau nici motiv să iubească societatea
românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la
minusculul partid communist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la
ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940.
Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi
atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles,
barbaria unora nu justifică alte barbarii.
Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte
de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?
E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de
evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi
evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.
Comuniștii de origine evreiasă se lepădaseră de
credința lor și erau minoritari în comunitatea evreiască (chiar dacă numărul
lor pare imens de mare în minusculul PCdR).
Cei mai mulți evrei nu au fost comuniști. Majoritatea erau proprietari și aveau profesii liberale, nu doreau comunism și colectivizare, nu votau cu stânga și îi respingeau pe comuniști, printre altele și pentru că agitația făcută de ei aducea numai persecuții și nenorociri comunității.
Cei mai mulți evrei nu au fost comuniști. Majoritatea erau proprietari și aveau profesii liberale, nu doreau comunism și colectivizare, nu votau cu stânga și îi respingeau pe comuniști, printre altele și pentru că agitația făcută de ei aducea numai persecuții și nenorociri comunității.
Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebuii oare recunoscută şi asumată?
Germanii din noile generaţii îşi recunosc o
responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă
să plătească compensaţii colective statului Israel, dar şi individuale
supravieţuitorilor.
Pe mulţi dintre evreii de azi
nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic
de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc.
E normal să-i preocupe trista
soartă a multor evrei în timpul celui de al II lea Război Mondial, dar n-au
avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?
Când comunismul anilor ‘60
a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel
lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti
membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!
Un exemplu este cel al lui Coler
sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a
pierdut postul din cauza “antisemitismului românesc”!
La fel şi fostul lui şef, Mişu
Dulgeru născut Moise Dulbergher.
Altul este cel al lui Jules
Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 și 60 tăia, spânzura și demasca
alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein) iar mai apoi, la Paris, a devenit un
mare dizident anticomunist.
În alte cazuri familile liderilor
comuniști au emigrat în Israel ;
de exemple fiica generalului
Gheorghe Pintilie născut Timofei Botnarenko zis Pantiușa, creatorul securității
și a soției sala Ana Toma născută Grossman, fiica lui Leonte Răutu născut
Lev Oigenstein, unul din fiii lui Ioșka Chisinevski și mulți alții.
Fostul soț al Anei Grossman,
Sorin Toma fiul poetului „proletar“ Solomon Moscovici zis Alexandru Toma a
plecat în Israel cu toată familia.
În ceace o privește pe Ana
Pauker, venită din URSS să bolșevizeze țara, după moartea ei, în 1960, a fost
incinerată și urna rezultată depusă la monumentul comunist din Parcul Carol (la
vremea aceia parcul Libertății).
Când monumentul a fost
desafectat, în 1991, urna cu cenușa Anei Pauker a fost dusă de familia ei în
Israel.
Este clar că pentru acești comuniști, sau cel puțin pentru familile lor,
adevărata patrie era Israel iar România era numai locul unde au efectuat
„experietele lor sociale“ învățate la Moscova.
Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere
prea mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate
românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.
E mult? E
greu?
În 1984, câteva calugăriţe carmelite poloneze au
înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau,
actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi,
în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc
simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a
început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei
mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei
«Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani! În cele din urmă, la
intervenţia Papei Ioan Paul al II lea, mănăstirea s-a mutat din fostul lagăr în
1993.
Prin analogie cu cele de mai sus,
ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler
ar fi numit preşedinte al unui
« Institut de Investigare a Crimelor celui de al III lea Reich »? De altfel, el ar şti multe, din familie!
« Institut de Investigare a Crimelor celui de al III lea Reich »? De altfel, el ar şti multe, din familie!
Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e
responsabil de faptele părinţilor săi.
Revenind în România, ce pot gândi oare victimele
represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu
(Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»?
Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?
Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?
Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.
Dar totuşi ...
